Iubire Pierdută

3. Îți Amintești?

    — Ţi-aş cere să mă minţi din nou, spunându-mi că mă iubeşti!

El îşi scutură umerii înainte şi înapoi şi mă priveşte printre genele lungi şi dese.

— Minciuna are picioare scurte, iubito! Îmi răspunde evaziv. Dacă te mint astăzi, mă vei mai crede mâine?

— Te voi crede întodeauna, din dorinţa de a simţi fericirea. Iar eu, eu sunt cea mai fericită când îmi spui că mă iubeşti.

— Te iubesc!

   Ştiam că, cuvintele care tocmai i-au părăsit buzele cărnoase sunt mincinoase. Întrucât îmi răspunde provocării, mă minţise din nou. La fel de frumos ca prima dată. Mă întrebam dacă mintea îi zboară la ea atunci când zâmbetul din colţul gurii îi apare pe chip. Oare o iubeşte? O iubeşte într-atât de mult încât să renunţe la cinci ani mirifici? Câtă plăcere îi provoacă ea oare? Cât de tare şi-o doreşte? La fel cum mă dorea şi pe mine cândva, sau poate, mai mult?

   Câtă durere voi acumula în inimă până ca ea să se frângă? Îi auzeam fiecare bătaie a inimii tot mai lentă. Mai lipsită de viaţă, de parcă, chiar şi ea îmi apunea adio. De ce, oare, întâlneşti o persoană atât de nepotrivită, care pare totuşi, tot ce ţi-ai dorit vreodată? Câte întrebări o să îmi mai pun înainte să cedez şi să mă prefac în scrum?

   El va rămâne prima mea dragoste. Cel care, cândva, m-a iubit cu adevărat. Cel care a permis ca iubirea noastră să se ofilească şi să dispară, treptat. Însă, ce mă voi face eu cu inima mea? Căci iubirea pe care i-o port, pare-mi-se că nu vrea să plece. Îi conturam chipul cu degetele tremurânde, dorind să păstrez în amintire imaginea lui perfectă. Atât de multă perfecţiune într-un suflet imperfect. Atât de multă durere, într-un om atât de mic. Încă o lacrimă se alătura oceanului de lacrimi, dar nu am curajul să le opresc. Nu când ele sunt tot ce mi-a mai rămas.

   Îţi aminteşti cum îmi promiteai că nu îmi vei spune te iubesc fără să o simţi? Am aşteptat şase luni ca să aud aceste cuvinte, acum atât de mincinoase. Îţi aminteşti cum te-ai pus în genunchi, în noaptea aceea caldă de vară şi mi-ai daruit acel inel micuţ, iar odată cu el inima ta? De ce ţi-o iei acum înapoi? De parcă... Nici nu mi-a aparţinut vreodată!

   Eu nu voi uita. Nu îţi voi uita buzele pline de savoare. Nu îţi voi uita mirosul respiraţiei mentolate. Modul în care se simt degetele tale în părul meu sau felul în care trupul meu se mula perfect sub al tău. Părea că suntem făcuţi unul pentru altul. Să ne rămânem veşnic alături şi să ne iubim prosteşte... Ca doi copii îndrăgostiţi.

   Nu voi uita nimic din tot ce am trăit, trudit şi construit. Oricât aş încerca, oricât m-aș lupta cu mine să mi te scot din suflet, pare-mi-se că ai rămas captivat acolo. Of... Iubitul meu... Dacă ai putea, cumva, să mă iubeşti din nou. 

   Îmi rup bucăţi din inimă scriind aceste lucruri şi cu fiecare cuvânt, cu fiecare lacrimă care îmi curge pe obraz, chipul lui îmi apare în minte şi îi simt atingerea pe faţa mea pătată de rimel. Acele dâre negre care chiar şi după atâta timp, încă mi se preling pe chip. Ca un cântec vechi, rămas întipărit în minte.

    Ca o inimă rănită care încă bate...