Iubire Pierdută

7. Rămâi Iubitule!

    Am intrat în dormitor, clătinându-mă pe propriile-mi picioare. Bradul de crăciun părea imens, comparativ cu statura mea minionă şi fragilă. Mă întrebam obsesiv ce se va întâmpla mai departe. Ce urma să se întâmple cu mine, în lipsa lui? Cum aveam să trăiesc, ştiindu-l în braţele altei femei? De ce primisem un asemenea cadou de crăciun? De ce meritam un asemenea lucru? Şi mai ales, cum ar fi trebuit să trăiesc fără de el. Crăciunul nu ar trebui să fie sărbătoarea iubirii şi a iertări? Se pare că nu, căci pentru mine, era o zi tristă. Atât de tristă încât suspinele mi se desprindeau dureros de gât şi îmi lăsau arsuri pe buze, oridecate ori, se strecurau printre ele.

    I-am simţit prezenţa în cameră, chiar şi fără să îl privesc. Şi la naiba, cât îmi doream să nu o fac, căci văzându-l plecând aveam să mă rãnesc mai tare. Ştiind că nu îl pot opri, avea să mă distrugă. Am privit printre genele încărcate de lacrimi cum îşi îndeasă câteva haine în rucsac. Într-adevăr pleca. Mă abandona, pe mine, cea care îl iubea mai presus de orice! Respiraţia sa mi s-a izbit de ceafă şi m-am intors cât să mă scufund în acei ochi verzi de jad.

— Vei fi bine? Mă întrebă, cu vocea răguşită.

— Contează? Am rispostat cu maxilarul încleştat de dorul care avea să mă izbească încă din momentul în care el va trece pragul. Mai contează dacă inima îmi va rămâne întreaga?

— Îmi pare rău, iubito! Şopti, sărutându-mi obrazul cu ale sale buze moi şi catifelate.

— Nu! Am protestat scrâşnind. Te iubesc, te rog, nu mă părăsi! Rămâi, iubitule! Rămâi lângă mine...

— Şi eu te iubesc, îmi răspunse calm. Crede-mă, chiar te iubesc. Dar, pe ea o iubesc mai mult... Aşa cum tu mă iubeşti pe mine!