Identitate dublă

Capitolul 17

    Am ajuns acasă frântă de oboseala. Picioarele mele parca se făcuseră mai grele si cerseau odihna bine meritata. Eram obosita, dar oboseala era mai mult de tim internă. Eram obosita să lupt pentru o viata decenta lângă iubitul meu, lângă mama mea care acum pare că nu mă mai recunoaste.

Am aranjat mamei cameră pentru oaspeti si am ajutat-o sa de obisnuiasca cu încăperea. Vedeam ca încet, încet iei recăpăta atentia. Începea să de uite mai atent la unele lucruri, analizandu-le minutios parca acum ar fi fost scoasă la realitate, parca până acum nu a mai văzut asa niciodată. Aveam o senzatie ca era uimita sa le revadă, ca si cum ar fi crezut ca nu va mai reveni la normal.

— Mama...Sunt eu, fiica ta, Amara nu mă mai tii minte?

Pentru prima dată a întors privirea spre mine. Nu zicea nimic, pur si simplu mă privea parca încercând să memoreze ceva..Sau din contra, poate voia sa-si aducă aminte de mine, de clipele minunate ce le petreceam împreună.

— Mi-a fost foarte greu fara tine. Am crezut că ai murit si am trăit mereu cu vina in suflet. În acea zi...Parca stiai ca asa o să se întâmple si mai prevenit. Mi-ai spus totul exact așa cum sa întâmplat​, ceia ce m-a ajutat să scap mai usor. Am fost mult timp urmărită, chiar am fost si bătută.

Mama sa întins în pat iar eu m-am ghemuit la pieptul ei, la fel ca un copil neajutorat. Defapt noi toti suntem niste copiii, orice vârstă nu am avea mereu lângă mama ne simtim fără puteri, dar avem un sentiment puternic de protectie fata de ea, la fel ca mine.

Sunt cava rece pe obrazul meu, ridic capul si o vad cum din ochii minunate ai mamei mele curgeau siroaie de lacrimi. Nu stam de ce plânge, dar eram bucuroasa ca o face. Exprimarea chiar si a celor mai mici sentimente e un semn ca inca mai simpte ceva...Ca e vie.

— De ce plângi, mama? Sa întâmplat ceva? Spune te rog...Vreau sa-ti aud din nou vocea cristalina care în copilărie mă limitez în serile când aveam cosmaruri.

Nimic. Am renuntat să mai vorbesc, pur si simplu stăteam în pat lângă ea, asta era cea mai veritabila odihnă. Ce poate fi mai de pret decât mama?

— Si mie mi-a fost dor, Amy. Doar daca ai sti ca mă gândeam la tine in fiecare minut, fiecare clipa era un chin când stiam ce planuri malefice are monstrul acela. De la atâta antipatie fata de el, am încetat să mai vorbesc cu nimeni, m-am închis.

— Doar daca as fi stiut ca esti în viata, jur ca veneam la el si îl omoram cu mâinile goale! Ticălos înfumurat si lipsit de ratiune! Iti promit ca o să plătească pentru asta, mama!

— Când ai crescut atât? Când fata mea a devenit atât de mare, desteapta si frumoasă?

— Of, mama, am atâtea sa-ti povestesc, dar acum ai nevoie de un dus rece si un somn bun. Te las acum, mă duc să vorbesc cu ceilalti.

  Nu am mai zis nimic si am plecat linistita si cu inima împăcată. Mama e lângă mine, ce îmi mai pot dori? In living Digital so ceilalti discutau ceva, dar când mai văzut coborând scările ce duceau la etaj, s-au ridicat în grabă.

— Cum este mama ta? întreabă Roxy, iar în vocea sa am putut distinge o urmă sinceră de îngrijorare pentru ea.

— Este mult mai bine. A vorbit cu mine, mi-a povestit ca Ricardo a tinut-o captivă în casa lui, ca își bătea joc de dânsa, iar de la stres a încetat să mai vorbească, dar acum când m-a văzut a revenit la normal. Doamne, sa fi văzut cum de uită prin camera, parca îi fusese dor de realitate. O să-l distrugă! Sunteti cu mine?

—Ticalosul de Ricardo! strigă Diego si da cu putere un pumn in peretele din spatele meu. O să regrete fiecare clipa din viata sa mizerabilă!

— Am fi avut probleme mari astăzi dacă nu aveam norocul ca prostul de Daniel sa fie prins de către Ken, zice Zayn si nu puteam decât să îi dau dreptate. Astăzi am avut cu adevărat noroc, dar data viitoare?