K9- Garda de corp [FINALIZATĂ]

Capitolul 10 - Robert

A murit. Șarpele Veninos chiar a murit.

Imediat după ce Bianca a intrat în curte, m-a sunat Sara și mi-a zis să vin imediat să mă întâlnesc cu ea la o intersecție de drumuri și nu am știut pe atunci, dar acum îmi dau seama cât de stresată era.

Când am ajuns în locul unde trebuia să ne întâlnim cu el, atunci s-a întâmplat tragedia. Un grup de golani, probabil care-l cunoșteau și aveau ceva de luat de la el, l-au atacat. A fost o încăierare între cele două grupuri. Unul dintre ei a avut un pistol la el. Am ajuns prea târziu. A fost împușcat în piept. Ceilalți au fugit când am ajuns.

El s-a dus o dată cu toate secretele sale. Nu mai am de unde să știu ce îmi ascundea, nu mă mai poate ajuta cu prinderea acelui tip mascat și nici nu știm ce dorea să-i zică Sarei. Plus, oamenii lui nu mai au un lider, pe cineva care să-i conducă. Suntem toți pierduți acum, iar secretele lui ne bântuie deja.

Stau pe jos sprijinit de stâlpul de bec al străzii cu fața îngropată în genunchi și brațe. Nu știu cum să abordez situația asta. El mi-a fost ca un tată, deși era foarte impulsiv și dur cu mine.

– Ridică-te, îmi spune Sara care vine lângă mine. Avem nevoie de tine. Trebuie să-l luăm înainte ca poliția să vină.

Îmi ridic fața. Mă uit în gol.

– Și ce dacă vine? întreb.

– Nu fi așa, dacă îl vor descoperi, cine știe ce vor afla despre noi. Ai uitat? Suntem oamenii din umbră. Nu trebuie să fim prinși.

– Cine suntem noi de fapt?

Vocea mea pare mult mai tristă decât mă așteptam, mult mai joasă și sună așa cum mă simt, dărâmată, zdruncinată, distrusă. Mă uit în ochii ei. Încearcă să înțeleagă ce vreau să spun.

– Îmi ascunzi ceva? Ce a vrut să-ți zică?

– Crezi că aș mai fi stresată dacă aș ști? Crezi că eu îți ascund ceva? Clatină din cap. Ne cunoaștem de atâta vreme și încă nu ai încredere în mine. Sunt dezamăgită.

Se ridică de lângă mine și pleacă la cadavru. Într-adevăr, ne-am antrenat împreună, ne-am distrat împreună, dar eu niciodată nu am fost deschis față de ea. Încarcă trupul neînsuflețit într-o mașină. Eu mă ridic în cele din urmă.

– Unde e laptopul său? întreb când ajung lângă ei.

Acolo trebuie să fie toate informațiile sale. Ar trebui să luăm tot ce are și să ne întâlnim cu învățăceii săi.

– În cameră cred...

– Adună formația mare și ne întâlnim la doișpe fix lângă gară. Trebuie să ne reorganizăm.

Sunt sigur că el ascunde ceva de mine și poate e singurul care știe despre trecutul meu. La fel de mult bănuiesc că cel care l-a atacat a făcut-o cu un scop precis. Caut printre lucrurile sale din subsolul blocului și îi găsesc laptopul sub pat. Încerc să-i ghicesc parola, dar nu-mi iese.

Apare Sara cu încă cineva.

– Lasă-mă pe mine, zice el.

Din câteva taste sparge parola.

– Ce crezi că vei găsi? mă întreabă Sara.

– Răspunsuri, cred.

– Și ce întrebări ai?

– Asta e problema, nu știu care sunt întrebările.

– Este gol.

– Imposibil! exclamă Sara. Încearcă mail-ul, trebuie să fie ceva.

– Nu este.

– Telefon?!

– Sara, gata. Nu avem nimic.

– Era un om calculat, sigur avea o rezervă în caz de ceva.

– Păi, poate își ascunde averea, zice tipul. E miliardar.

– Ce? exclam.

– Își are deschis contul bancar. Are niște zerouri drăguțe.

De ce are contul deschis deși nu are nimic în calculator? Și de ce stă aici dacă e miliardar? Oare a încercat să transfere bani când au venit golanii și l-au atacat? Oare ei știau? Să îl atace ca să-i fure banii? Ce om! Și eu care am crezut că-l ajut cu o geantă de bani. Sigur ne-a lăsat ceva în urmă, trebuie să fie ceva.

– Hai să mergem la bancă, zic.

Cei doi își întorc privirile spre mine mirați.

– Depozitul lui e în Budapesta, cum crezi că vei trece de gărzi? întreabă Sara.

– Am eu un as în mânecă.