K9- Garda de corp [FINALIZATĂ]

Capitolul 16 - Robert

Niciodată nu credeam că voi ajunge să fiu înșelat în acest mod. Știu că viața mea este un dezastru complet, dar nu credeam că se va ajunge aici. Sara, cea în care aveam cea mai mare încredere, acum îmi întoarce spatele și mă trădează.

Sunt complet bulversat de situație. Sara mi-a luat jurnalul fără să aflu adevărul, aproape era să fiu prins de ambuscada ei, iar acum sunt singur aproape fără niciun ajutor.

În afară de Vlad, nu cunosc pe nimeni aici. Mi-e dor de casă și de Bianca. Vreau doar să aflu adevărul. Problema care mă deranjează este că poliția mă poate aresta aflând că eu sunt criminalul care și-a omorât colega de liceu. Cât a trăit Șarpele Veninos eram sub protecția lui, acum nu mai am nicio protecție, ba din contră, singura mea dovadă a ajuns în mâinile unei trădătoare.

Îmi pocnesc degetele de la mâini, agitându-mă în holul băncii lângă Vlad. Cei doi pe care i-a prins mai devreme poliția sunt legați pe fotolii și așteaptă să vină poliția pentru procesul verbal. Mi-e frică, pentru că nu știu ce să le zic, și dacă ei își vor deschide gura, voi fi un om mort. Se va ajunge la presă, Ungaria, România poate și mai departe. Oamenii mă vor urî.

Tocmai am sunat-o pe Bianca, măcar cu ea mă înțeleg, încă simt că pot vorbi cu ea mai deschis chiar și în situația de acum.

– Ce vei face? întreabă Vlad.

– Nu știu.

– Nu poți minți, te vor prinde.

– Nu am încredere nici dacă spun adevărul. Vor mușamaliza tot, presa va ascunde amănuntele și mă vor face din erou criminal.

– Tu chiar nu știi... dacă ai omorât-o sau nu?

– Nu, chiar nu știu.

– Perfect, pentru că am o idee.

– Da?

– O să mă urăști dacă îți spun.

– Nu-mi pasă.

– Bine. Vei deveni victima și orice ar spune ei, tu vei afirma că doar ce ai venit cu iubita să verificați un cont și ați fost atacați de ei. Ea s-a speriat și acum probabil rătăcește prin oraș.

– E un plan teribil de groaznic, n-are niciun sens, dar mă bazez pe tine și vreau să văd ce se va întâmpla.

– Deci te bagi.

– Nu am altă cale.

Din păcate, poate aș putea zice chiar teribil, am fost descoperit. Am fost recunoscut în baza lor de date și deja îi apelează pe cei din țară. Sunt la poliție. Vlad e la trei metri de mine, vorbind cu un alt polițist. E jumătate ungur, jumătate român.

Cred că mă vor aresta. Încerc să mă opresc din tremur, dar nu pot. Sunt atât de nervos încât îmi vine să lovesc biroul din fața mea cu pumnul. Sigur se va ajunge la proces.

Unul dintre polițiști vine în fața mea și Vlad vine lângă el. Începe să vorbească în maghiară și Vlad îl traduce. Bărbatul e gras, cu barbă scurtă. E mic și serios.

– În noaptea aceasta vei sta aici, îl traduce Vlad. La ora 7 mâine dimineață vei pleca cu o mașină la poliția din România alături de acești doi tineri și vei fi apoi audiat. Restul depinde de tine... Îmi pare rău, zice Vlad în șoaptă.

Am nevoie de un avocat. Trebuie să fie găsit adevăratul vinovat și acel jurnal.

– Pot vorbi două minute cu tine Vlad? Între patru ochi.

Vlad spune două vorbe polițistului care ne lasă în pace.

– Trebuie să vii în țară, fără ajutorul tău nu pot câștiga.

– Știi că nu pot face asta.

– Ba da. Ascultă-mă. Am nevoie de tine să o prinzi pe Sara și să afli ce e cu acel jurnal, iar în țară trebuie să găsești pe cineva care știe ce s-a întâmplat în acea noapte de bal.

– Mă crezi detectiv? Cum pot eu să fac asta?

– Te rog...

– Bine, bine, dar nu-ți promit nimic. Voi cerceta.

– Mulțumesc.

Sunt doar un om, un suflet rătăcit care caută cu disperare salvare. Nu vreau decât un adăpost, un loc unde să-mi odihnesc sufletul obosit. Furtuna emoțiilor m-au zdrobit și nu pot continua de aici singur. Pentru mine soarele a apus demult. E întuneric cumplit și nu pot să văd lumina de la capătul tunelului. De fapt, nici nu știu dacă o voi mai vedea.

Sper, cuget, plâng, vreau să mă răzbun pentru tot ce ei mi-au făcut. Trăiesc doar cu gândul că într-o zi mă voi ridica atât de sus încât îi voi zdrobi pe cei care m-au călcat în picioare. Nu regret nimic și nu voi renunța niciodată.

Cine e mai mare decât mine? Nu am limite să cred că voi câștiga acest joc. Chiar dacă viața mă va zdrobi, asta nu înseamnă că nu mă voi ridica din nou.

Totuși, nu pot singur, nu pot să duc acest război singur. Am nevoie de cineva puternic, mai puternic decât mine, mai puternic decât dușmanii mei, mai puternic decât însăși viața. Dar cine e atât de puternic încât să învingă pentru mine?

M-am săturat să mai lupt și să mă văd tot pus la pământ. M-a săturat să văd cum dușmanii mei se bucură și nu sunt pedepsiți.

Nu știu pentru ce mai trăiesc, nu știu dacă mai vreau să continui să trăiesc, dar nici nu pot să mor, nu acum când am atâtea de câștigat. O să mor, dar nu acum, ci când îmi va veni rândul, după ce îi voi aduce pe dușmanii mei în fața justiției și voi pune lucrurile în ordine. Doar atunci voi putea trăi sau muri liniștit.

Și totuși ce e moartea până la urmă sau ce e viața? Există atâtea presupuneri, dar eu... nu știu ce să cred. Probabil voi trăi fără să știu cu adevărat, pentru că cel mai mult sunt preocupat să rezolv problemele care îmi sunt cauzate în viață decât să contemplez la ea. Nu am timp de așa ceva și nici nu m-a interesat vreodată să o fac. Îmi place mai mult să acționez decât să fiu filozof.

Trăiesc ca să supraviețuiesc și nimic altceva.