K9- Garda de corp [FINALIZATĂ]

Capitolul 24 - Bianca

Ce pot face singură și fără ajutorul nimănui? Ce am fost și ce am devenit? Cum poate omul să cunoască viitorul și pe deasupra să se creadă invincibil în fața morții? Trăim ca să muncim și muncim ca să trăim. Trăim în nesiguranță de pe o zi pe alta și nu ne dăm seama cât de repede ne-a trecut viața. Pur și simplu, suntem trecători irecuperabili, ființe slabe și muritoare. Umblăm fără o țintă clară și ne poticnim la fiecare pas. O, Doamne, unde am fost și ce-am ajuns în lumea aceasta întunecată și neputincioasă? Pentru ce mai trebuie să suferim în întuneric și ignoranță? Sunt pierdută într-un vid întunecat și nu mai suport nicio secundă departe de cei dragi.

Nu mai vreau să trăiesc astfel. Nu mai suport să fiu ruptă de cei dragi. Vreau acasă. Vreau să fiu din nou o simplă fată care nu cunoștea prea multe. Dar e imposibil.

Nu putem schimba trecutul și nici viitorul. Suntem prinși într-o cursă a destinului și nu vom ieși niciodată din ce ne-a fost rânduit să trăim. Alegerile noastre nu vor schimba viitorul nostru, din contră, ne vor conduce direct spre ceea ce ne-a fost predestinat să trăim.

Nimic nu poate schimba ceea ce suntem.

Dar ce sunt eu? Cine sunt eu? Pentru ce trăiesc? Am murit în van sau mai am a doua șansă să aleg o viață mai bună?

Însă nu am murit și chiar dacă aș mai avea o a doua șansă nu știu cum să o trăiesc. Să trăiesc mai bine, dar cum? Nimic nu mai contează acum. Sunt complet pierdută. Sufletul mi-e rănit și trupul nu mă mai ascultă. Mai bine muream și atunci nu mai ajungeam în situația aceasta. Mi-e prea greu să mai cred în vindecare, putere și un Păzitor care mă protejează. Aș fi putut să cred, dar acum, în situația de față, sunt prea dezamăgită de viața mea, de soarta mea și de tot ceea ce mă înconjoară. Vreau să fiu lăsată singură pentru următorii ani, pentru următorul deceniu, vreau să fiu singură și nimeni să nu mă mai păcălească cu fantezii pentru copii.

Privesc tavanul camerei de la spital unde sunt internată. Lacrimile au trasat un drum de la ochi, la urechi și apoi s-au oprit pe firele de păr, iar altele au ajuns pe husa pernei unde au lăsat pete umede. Ochii îmi sunt umezi, toracele încă mă mai doare de la suspinele și plânsul tras de mai devreme.

Îmi pare rău, dar sunt slabe șanse ca ea să mai umble vreodată. Asta a fost pronosticul medicilor. Nu cred că pot îndura un asemenea șoc. E prea mult. Viața și-a bătut joc de mine și nu am să o iert niciodată.

Glonțul a atins un nerv locomotor și mi-e teamă că tratamentul e o pierdere de timp. Nu avea cum să fie mai ironic decât asta. Aproape că îmi vine să izbucnesc în râs. Aproape.

Bărbia încă îmi tremură. Nimic nu mai are sens în mintea mea, nici măcar relația mea cu Robert. E ultima persoană pe care aș vrea să o văd acum. E bine că nu a venit.

Părinții mei mă consolează, aducându-mi de mâncare, pături confortabile și tot ce aș avea nevoie. Rectific, ce cred ei că aș avea nevoie. Dar ei nu înțeleg că vreau să rămân singură? Nu vreau pe nimeni în preajma mea acum. Pe nimeni!

Strig, strângându-mi palmele în pătură și îmi țin privirea țintă la tavan. E alb imaculat. Nu mai suport locul acesta.

Părinții tresar speriați și vin la mine de parcă tocmai aș fi făcut infarct.

– Bianca... suspină mama.

Îmi relaxez palmele, dar nu am curajul să mă uit la ei. Prefer să mă uit doar la tavan.

– Plecați, le spun eu răgușită. Vreau să dorm.

Tata mă mângâie pe frunte și pornește, zdrobit în inima lui, spre ușă. Mama îmi șterge lacrimile cu un șervețel și nu pleacă până nu îmi dă o sărutare pe frunte.

– Să te odihnești, draga mea.

Camera devine pustie și calmă. Prin pereții subțiri pot auzi, pe înfundate, strigătele și pașii butucănoși făcuți de pacienții și asistenții din spital. Nu e liniște totală nici măcar aici într-o cameră specială, dar e singurul moment în care îmi refac în minte ultimele secunde înainte de împușcătură.

Suspin din nou. Îmi simt inima grea și abia respir când îmi amintesc chipul șocat al lui Robert. Lacrimile îmi umezesc din nou ochii și calcă pe urmele celorlaltor lacrimi, ajungând să umezească din nou perna. L-am dezamăgit și îmi dau seama că el nu mă merită, sunt prea slabă pentru el. Nu. Sunt punctul lui slab și toți se vor folosi de asta. De fapt, chiar au făcut-o. Sunt o dezamăgire pentru toți.

Strâng palmele din nou în pătură și scâncesc. Poate dacă aș dormi, aș uita de toate astea, dar mi-e frică. Mi-e teamă că îl voi visa și îmi voi aminti din nou și din nou de momentul acela de coșmar.

Ușa se deschide cu un scârțâit strident. Îmi înclin capul în partea stângă și îl zăresc pe Rafi. Bate ușor în ușă și zâmbește jalnic. Fără să realizez zâmbesc slab. Măcar e o persoană pe care nu vreau să o alung. Verișorul meu nu se lasă intimidat de înfățișarea mea jalnică și vine spre mine plin de viață de parcă am fi amândoi afară în parc. Măcar asta mă ajută să uit de mine și cât de palidă trebuie să fiu. Nu am mâncat din ziua accidentului, am fost operată și acum sunt hidratată doar de medicamentele lichide care-mi sunt administrate odată la câteva ore.

– Sper că nu te superi că am trecut pe aici.

Își freacă agitat mâinile pe pantalonii lui negri, apoi își aranjează marginea de jos a tricoului gri. Își strânge buzele și se uită prin salon, cercetând fiecare obiect în parte. Bagajele mele și ale părinților sunt într-un colț în geamantane. Florile de câmp sunt puse pe măsuța mică de lângă geam și fructele, aduse tot de ei, sunt puse pe pervazul geamului.

Clatin din cap.

– De fapt, chiar mă bucur că ai venit.

Se uită la mine și îmi zâmbește fericit. Zâmbetul lui mă molipsește și chicotim amândoi fără vreun motiv. Pentru câteva clipe mi-a trecut orice durere apăsătoare din inima mea, dar orice bucurie e trecătoare și într-o clipă îmi dispare orice urmă de bună dispoziție.

– Am auzit... începe el, dar nu știe cum să continue.

– De soarta mea? Clatin din cap. Nu poți face nimic. Nimeni nu poate.

– De asta mă doare, îmi spune el, venind tulburat spre mine.

Gesticulează cu mâinile din reflex, vrând să accentueze afirmația sa.

Mă uit în ochii lui care-mi spun emoțiile prin care el trece acum. El nu-și ascunde sentimentele de mine cum o face Robert, de asta mă încred în el. Știu că pot să am încredere în el în orice moment.

– Nu trebuie. Îmi voi duce singură povara...

– Nu sunt de acord! Noi suntem familia ta. Lasă-ne să te protejăm.

Îmi vorbește compătimitor, pe un ton ridicat, dar fără să mă jignească. Suspin. Aș merge în adâncul oceanului sau chiar și pe lună pentru familia mea, iar acum îmi dau seama că și ei ar face la fel. Am trăit ani de zile închisă într-o colivie, crezând că sunt urâtă și nimeni nu mă iubește, dar am găsit o singură persoană care a avut grijă de mine în cel mai serios mod cu putință și îi sunt recunoscătoare. Dar aceasta e lupta mea. E povara mea și nimeni nu poate decide în locul meu.

Deciziile noastre ne vor conduce spre destinul nostru. Nu vor lua și nici nu vor adăuga.

– Și de aceea cred în voi, dar totul...

Mă pierd în cuvinte. Bărbia îmi tremură și sunt gata să explodez din nou în hohote de plâns.

El vine la mine și îmi ia mâna într-a sa.

– Gata, gata. Totul va fi bine, îmi șoptește el încercând să mă liniștească.

Ușa se izbește în spatele lui și amândoi tresărim înspăimântați.

– Pleacă de lângă ea, acum! exclamă Robert din tocul ușii cu un pistol îndreptat spre verișorul meu.