K9- Garda de corp [FINALIZATĂ]

Capitolul 3 - Bianca

K9? De ce K9? Sună a câine, gândesc eu în timp ce lovesc palmele lui Robert cu pumnii. Mă învaţă să mă apăr sau mai bine zis să atac.

L-am sunat acum o oră când a fost la tatăl meu acasă şi am vrut să văd ce mai face. Părea că-mi răspunde pe fugă şi m-am supărat puţin fiindcă am crezut că nu mai vrea să vorbească cu mine. Până am aflat că tocmai îl întrerupsem dintr-o conversaţie profundă cu prietenii lui polițişti. Nu mi-a spus detalii, dar bănuiesc că era vorba de o luptă.

Luna petrecută împreună, îngrijindu-mi sufletul, m-a ajutat să mă deschid, dar numai lui. Ai mei privesc prietenia noastră reticenți. Schimbarea promisă de Robert nu se manifestă. Însă nu mă mai îngrijorez de pariul mamei. Robert mi-a devenit un protector de nădejde.

– Iar te-ai bătut?! Nu te poţi abţine, nu? Uite cum ţi-e faţa! Ai o zgârietură urâtă lângă ochi. Şi ce mai e K9? Cum te poate numi câine? Nu eşti câine. Trebuie să vorbesc să schimbe asta.

Îmi arată zâmbetul lui care mă vrăjește. Recunosc că am prins drag de felul lui de-a fi. În preajma lui mă simt în siguranță.

– Ce? Ce e?

– Eşti drăguţă când te enervezi, ştiai?

Mă opresc din lovit. Îi arunc un zâmbit forţat şi apoi îmi ridic iar mâinile în formaţie de atac.

– Nu sunt doar un câine. Sunt un câine-lup. Şi sunt chiar bun. Muşc rău.

– O daaa, am văzut asta.

Pufnesc de la propria mea afirmaţie.

– Ce? mă întreabă el încercând să se stăpânească de la râs.

– Nimic.

Mă opresc iar. Mă aflu în salonul mare al casei mele şi mă antrenez de câteva minute. A fost propunerea lui, eu aş prefera în schimb să citesc o carte. Aşa am fost învăţată, aşa am crescut, asta ştiu face. Dar acum trebuie să învăţ şi ce ştie el. Aşa e corect, să ne împărtăşim gândurile şi vieţile.

Nu înțeleg cum viața mea cea complicată poate fi descâlcită cu atâta ușurință de mintea lui ageră. Dar apoi îmi amintesc că eu nu știu nimic de viața lui. Îl simt ca pe un străin în lume mea și nu pot trece cu vederea mesajele scrise pe ascuns și numerele de telefon ce-l fac să se cutremure. Nu mi-a dat ocazia să-i cunosc secretele, iar acum mă simt vinovată că i-am fost ca o carte deschisă.

Înainte să-l pot întreba ceva, mama îşi face apariţia în pragul uşii. Tresar şi brusc sentimentul de apatie îşi face apariţia. Robert mă prinde de mână.

– Bună ziua, îi spune.

Mama îl priveşte câteva clipe în scârbă, apoi se descalţă de pantofii cu tocuri. Nu e înaltă, nici foarte slabă, dar se îmbracă mereu elegant în rochii scumpe. Are ochi mici, dar cu toate acestea poate tăia cu privirea pe oricine. Faţa rotundă şi părul brunet, tuns până la umeri, îi vine bine în rochia albastră închis. De-abia se ţine pe picioare. A băut. De ce? Numai ea ştie. Poate e rea cu mine, dar câteodată chiar mă îngrijorez pentru ea.

– Copii! zâmbeşte caraghios şi mă face să cred că îi pasă de noi. Robert, poţi pleca până afară? Vreau să vorbesc ceva cu fetiţa mea.

Mă uit la Robert şi îi spun din priviri să nu se îngrijoreze, iar el iese ca un căţel ascultător din cameră. Mi se strânge inima când îmi dau seama că am rămas singură cu mama. Vine la mine furioasă şi mă pălmuieşte. Nu plâng, mă abţin, dar mă ustură obrazul. E nebună. Mă uit şocată la ea.