K9- Garda de corp [FINALIZATĂ]

Capitolul 15 - Bianca

Țâșnesc în picioare. Nu se poate!

– Stai, stai, stai, zice el scuturând din palme. Nu înțelege greșit, eu nu sunt ca tata. Am venit aici să vă ajut. Să-l ajut pe tatăl tău. Sunt de partea ta.

Pun cana pe masă și mă uit la el.

– Dacă e așa atunci... voi avea încredere în tine. Tatăl tău m-a sunat. Mi-a zis chiar și o poezie ciudată, sumbră.

– Poezie. Ți-o mai amintești?

– Ceva cu floare, vânt. Nu mai știu.

– Trei flori și o petală, suflă vântul în căciulă, soarele s-a făcut roșu, la fel e și sângele... roșu.

– Da. Exact așa. Și cred că îl urmărește...

– Pe Robert?

– De unde...?

– Îl știu? Ideea e că și eu sunt îngrijorat pentru el. Îl cunosc de la balul de la sfârșitul liceului. Nu am fost colegi, ăh, a fost o crimă în acea zi, iar eu am fost să investighez. El a fost principalul suspect.

– Pardon?

– Nu ți-a zis? Credeam că știai. Scuze. Nu am vrut să afli așa.

Îmi arunc privirea pe geam afară. Mă pierd în lumea mea. Cum a putut?

– Eu vreau să te ajut și cu asta.

Își pune mâna pe umărul meu.

– Ideea e că, continuă el, este un alt tip care i-a înscenat totul și îl caut.

– Deci spui că nu el a făcut-o?

– Cam așa ceva.

Mă liniștesc. Dar mi-e greu să mai am încredere în el.

– Îl cheamă Marcus și e pe urmele lui. Bia, Robert e în pericol și dacă nu mă ajuți tatăl tău și Marcus îl vor găsi.

Înțeleg ce vrea de la mine.

– Totuși, de ce i-au făcut asta? De ce îl vor?

– Nu sunt sigur, de fapt de asta am venit aici. Vreau să aflu întreaga poveste. Deci, mă ajuți?

– Da. Și eu vreau să aflu adevărul.

– Adevărul nu poate sta ascuns niciodată, vom afla un răspuns în curând.

– Dar eu nu pot să intru într-un joc atât de periculos. Mai am liceul de terminat și de dat BAC-ul...

Ce prostii vorbesc iar. Prost, prost, prost! Întotdeauna vorbesc prostii.

– Scuze, iar vorbesc fără să gândesc.

– Nu, tu trebuie să-l termini. Asta e mai important acum pentru tine și te voi ajuta. Matematică, română, orice îmi ceri, îți voi explica și arăta. Merg să dau un telefon. Voi vorbi cu poliția din Ungaria și poate îl vom ajuta așa.

El pleacă și eu mă întind pe canapea. Aprind televizorul cu telecomanda de pe masă și adorm imediat ce închid ochii.

*

Este noapte când mă trezesc. Am fost prea stresată în ultima vreme. Robert... m-am visat cu el. Ne țineam de mână și ne plimbam pe alee. Vorbeam și râdeam. Mi se umezesc ochii și îmi cade o lacrimă. Mi-o șterg și mă ridic. Mi-e dor de el, foarte! Vreau să-i văd fața, să-l aud, să vorbim și să fugim din nou cum o făceam pe vremuri când ne ascundeam de mama. Îmi readuc aminte de momentul întâlnirii noastre. Amuzant, dar acum nu mai e așa amuzant. Sper că e bine.

Mă uit peste telefon și nu văd niciun apel sau mesaj nou. Îi trimit mesaj lui Robert. Vreau să te întorci, îi scriu. Nu primesc niciun mesaj și îl sun. Îmi dă din nou căsuța. Of!

Unde e Rafi?

Aud un bipăit scurt. Am primit un mesaj. E Robert. Și eu, îmi scrie. Îl sun. De data asta pot să-l sun. Inima îmi bate cu putere.

– Bia, ești bine?

– Eu da, dar tu?

– Nu chiar așa bine. Acum nu pot să vin acasă, am ceva de rezolvat aici. O să mai dureze.

– Cu Sara, nu? vocea mea devine slabă și știu că știe ce gândesc.

– E o poveste complicată. Nu pot vorbi acum. Te sun mai încolo.

– Nu tu ai fost, nu? Zi-mi că nu ești un criminal?

– De unde... ?

– Am aflat...

Nu știu să continui.

– Înțeleg, vorbim acasă. Și nu, nu sunt un criminal.

Îmi închide. Eu îmi fac planuri pentru școală până adorm din nou. Dar tot cu gândul la el ajung în final. Sunt fericită că am vorbit cu el. În cele din urmă dorm împăcată.