K9- Garda de corp [FINALIZATĂ]

Capitolul 25 - Robert

Liniștește-te, îmi spun. Deși nu cred că se vede, mâna care ține pistolul îmi tremură.

Fă-o! Trage! Dar nu o pot face.

– Nu acționa până nu ajung întăririle, îmi spune Otilia prin cască.

Inspir. Expir. Inspir. Expir.

Raphael a început un război cu mult înainte de a ne întâlni. Finala se dă chiar acum.

– Mișcă-te! îi ordon. Pleacă chiar acum de lângă ea!

El mă privește pierdut, încercând să mimeze uimirea. Vrea să pară nevinovat, dar am aflat adevărul sinistru. Bianca îmi șoptește numele. Mă roagă să nu fac nimic necugetat. De data asta, nu o voi asculta.

Îmi pare rău, îi șoptesc.

– Jocul s-a terminat, îi spun. Nu mai ai scăpare.

El se îndreaptă de spate, iar zâmbetul îi dispare de pe buze. Într-o fracțiune de secundă își ia un cuțit de pe noptieră și îl pune la gâtul ei. Fac un pas în spate, degetul e pregătit să tragă, dar în timp ce se uită la mine mă avertizează cu lama. Bianca e albă la față și cască ochii.

Rafi, sau mai bine zis Samuel, zâmbește malefic. Suspin și îmi ridic mâinile, predându-mă în timp ce pistolul mi se răsucește pe deget.

– Așa e mai bine, îmi spune el.

– Ce vrei? îl întreb.

– Totul.

Îmi rotesc ochii.

– Poți fi mai explicit?

Chicotește. Își ia cuțitul de la gâtul ei și vine spre mine. Îmi cercetează privirea și îmi împunge pieptul cu vârful cuțitului de câteva ori pentru a sublinia faptul că el conduce acum.

– Se numește răzbunare. Ei mi-au luat totul, iar acum le voi lua eu totul.

– Doar cei slabi caută răzbunare, îi spun, suflându-i în ureche.

– Te crezi deștept, nu?

Se oprește. A auzit trupele care vin spre noi.

– I-ai adus cu tine?!

În clipa următoare pun pistolul pe fruntea lui, iar el cuțitul la gâtul meu. Trupele se înfățișează în spatele nostru cu armele pe poziție.

– Armele jos! ordonă ei.

– Lasă arma jos. Ești încolțit.

Se uită în jur agitat. După privire, caută o cale de scăpare, dar nu există. Așa că se lasă arestat de jandarmi și mârâie către mine în timp ce se îndreaptă spre ieșire încătușat de slăbiciunile sale.

Fug imediat la Bianca care și-a încleștat mâinile de frică. O clipă respiră ușurată, în următoarea își trage capul în partea opusă mie. Refuză să mă privească. Îmi iau palmele de pe obrajii ei și o cercetez, încercând să înțeleg cu ce am greșit.

– Ar trebui să pleci, îmi spune cu o voce tremurândă.

– Bianca...

– Du-te!

Fac un pas în spate nesigur, dar prind curaj și, cu un ghiont în inimă, mă îndrept spre ieșire. Aproape mă ciocnesc de mama ei. Îmbrăcată în costum negru cu vestă antiglonț, abia o recunosc.

Lumea mea e întoarsă pe dos de câteva minute încoace. Nimic nu mai are sens în mintea mea, dar adevărul e departe de a ieși la iveală. Jocul trădării nu s-a terminat.