❝Cine a putut ajunge într-un loc atât de întunecat ca inima lui și a făcut lumină?❞
Urmărește povestea unui adolescent cu inima frântă și află cine l-a rănit cu adevărat.
Răspunsul a fost tăcut, dar extrem de sugestiv. Răspunsul era afirmativ, oricât de mult se chinuia Jo să ascundă acest lucru. Ochii ei o spuneau.
— Ţi-am zis de un milion de ori că îmi pare rău, micuţo. Nu știu ce altceva să mai fac.
Jo și-a întors capul spre el. Nu exprima nimic, nici măcar furie sau tristețe. Era indescifrabilă pentru Maddox, în timp ce ea îi citea lui disperarea în ochi.
Acea privire îi era cunoscută, o mai văzuse undeva.
Trecuse o lună și jumătate de când mama lui a ieșit pe ușă și nu s-a mai întors. Cu tot optimismul din lume, tatăl lui Maddox nu reușea să se mintă singur, deși încerca zi de zi. Se uita pierdut spre ușă sau pe geam, așteptându-se ca femeia cu părul bălai și ochii verzi ce îi furase inima odinioară să apară din clipă în clipă.
— Maddox, strânge-ţi jucăriile. Ce va zice mama ta când o să vină și o să găsească dezastrul ăsta?
Băiatul îl privi curios.
— Nimic. Nu mai vine.
Într-un mod ciudat, Maddox era deja conștient că a fost părăsit.
Fără nici un cuvânt în plus, ci doar cu o expresie furioasă pe chip, tatăl său l-a închis în cameră, pedepsindu-l. Din lipsă de ocupație, Maddox se uita în oglinda atașată ușii de la șifonier.
Expresia lui nu spunea nimic, dar înăuntrul său se duceau bătălii.
— Sunt supărată, Maddox, dar nu pe tine. Sunt supărată pe mine. Dacă nu eram eu, fratele meu nu era acum la infirmerie și tu nu... În fine, nici unul din voi nu meritați asta.
— Nu e vina ta...
Maddox era acum expresiv. Regretul, tristețea, dezamăgirea și ura de sine i se citeau toate pe chip. Jo era o sculptură în piatră, una dintre cele mai frumoase pe care le văzuse el, dar rece.
— Mereu e vina mea.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
