Falsehood / / k.th.

Capitolul 20

Detectivul din spatele biroului a deschis dosarul de pe masa si a privit imaginea barbatului de pe prima pagina. Ambasadorul Chinei, un om care avea relatii cu toate tarile vecine, insa nu toate legaturile pe care le avea erau bune sau, in cel mai rau caz, legale. Minho observase deja ca barbatul care ar fi trebuit sa fie un model pentru tara sa sustinea de fapt afacerile ilegale ale mafiilor subterane si sustinea regimul comunist cu care se lupta tara lor vecina, Coreea de Nord, iar acele fapte fusesera probabil motivul mortii sale. Choi Minho ii investigase destul trecutul barbatului, iar faptul ca el fusese asasinat in acel mod linistit nu era o surpriza. Cu siguranta cel care il omorase era un expert in ceea ce facea, fiindca singura urma lasata in spate fusese prezenta serului paralizant in apa si cele cateva camere senzoriale pozitionate in apartament. Minho incercase sa gaseasca amprente pe camere, insa barbatul probabil purtase manusi cand le folosose. Detectivul nu voia sa creada ca persoana pe care o urmarea nu lasa amprente niciodata, fiindca nu avea asa ceva. Intalnise in trecut, mai bine zis, in istorie, asemenea cazuri in care asasinul era fortat sa isi arda degetele cu acid pentru a inlatura orice dovada posibila care i-ar da de gol identitatea. Acel lucru era ilegal in prezent, insa la fel erau si crima si hotia, iar acele fapte erau comise in continuare de catre oameni. Arderea amprentelor cu acid putea fi de asemena o solutie, insa Minho nu voia sa o ia in considerare, fiindca i se parea un act mult prea brutal.

Intrebarea care il bantuia pe agent in timp ce ochii lui se plimbau peste cuvintele scrise cu atentie era de fapt gandul care il stresase in ultima saptamana. Cine era asasinul? Toate persoanele care aveau un trecut alaturi de ambasador erau nevinovate, iar Choi Minho era sigur de acest lucru, fiindca ii testase chiar el. Niciunul nu mintise atunci cand ii spusesera ca ei nu aveau nicio legatura. Agentul era extenuat din cauza faptului ca statuse treaz in ultima saptamana pentru a-i interoga pe suspectii principali. Choi Minho ramasese surprins cand fusese pus fata in fata cu un baiat care nu avea mai mult de 20 de ani chiar in prima zi. Nu mintise, nu aratase niciun semn care ii putea da de inteles agentului ca el ar avea legatura cu acel caz, insa Choi Minho era sigur ca acel baiat avea o legatura, fiindca altfel nu s-ar fi aflat acolo. Nu avea dovezi clare, insa intuitia sa ii spunea ca acel tanar nu era un simplu adolescent, iar detectivul avea mare incredere in intuitia sa. Fara acel talent, sau defect, el nu ar fi ajuns sa stea in propriul sau birou din una dintre cele mai bune agentii din tara. Choi Minho a tras aer in piept si si-a plimbat mainile prin par, apoi si-a masat tamplete cu degetele pentru a elibera presiunea adunata in jurul lor. Colegii agentului il priveau cu expresii triste ori de cate ori isi parasea biroul, ceea ce se intampla foarte rar, priviri care ii dadeau de inteles ca lor le parea rau de el. Le parea rau de el fiindca nu reusise sa rezolve cazul, dar cea mai mare parte a milei transmisa prin privirile lor era din cauza faptului ca acel caz urma sa se inchida in curand ca fiind nerezolvat. Cu totii renuntasera la el, insa Choi Minho era inca obsedat, fiindca nu lasase niciodata un caz nerezolvat. Cu o saptamana in urma il intalnise pe acel baiat tanar, care avea o privire goala si o voce rece. Cu o saptamana in urma Choi Minho observase ceva pe unul dintre degetele baiatului. Aceasi cicatrice pe care o observase pe umarul lui Kim Taehyung in timpul analizarii medicale pe care fusese nevoit sa o faca. Semnul proiectului Bangtan. Agentul incepuse sa se intrebe de ce Wang Ka Yee avea aceasi cicatrice. Din cate aflase, doar sapte persoane supravietuisera acelui proiect nebunesc, iar numele suspectului nu era pe lista pe care o citise de atatea ori in ultimele zile. Deci, cine era el? Un fan care aflase in mod neintentionat de acel semn si se ranise singur pentru a fi si el un catalogat un geniu? O persoana care trecuse prin acel proiect si reusise sa evadeze? Choi Minho nu avea nicio idee, insa voia sa afle.

-Minho, vrei sa iti aduc ceva pentru masa de pranz?

Agentul nu si-a ridicat privirea din foile pe care le citea in momentul in care unul dintre colegii sai l-a strigat. In schimb, a continuat sa citeasca raporturile despre acel proiect pe care le luase cu o zi in urma din dosarul oficial al acestuia, tinut in ambasada tarii. Durase trei zile intregi pana cand primise acces la acele dosare si inca o zi pana cand primise aprobarea de extragere a unei copii, asa ca nu urma sa renunte pana cand nu gasea un indiciu. Asteptase destul, deci o masa de pranz nu urma sa il distraga.