Falsehood / / k.th.

Capitolul 9

Baiatul si-a marit pasii continuand sa isi invarta privirea in jur de parca se astepta ca cineva sa sara pe el in orice moment. Se astepta ca acel cineva sa aiba aceasi privire de gheata pe care o cunostea atat de bine. O cunostea atat de bine incat stia ce foc periculos se ascundea in spatele acelor lentile amarate pe care el le folosea acum ca sa isi ascunda adevarata identitate. Gandul ca el era atat de atent il facea pe baiat sa se simta mandru chiar daca nu avea nicio legatura cu el.
Pantofii lui au scos un sunet pleoscait cand el a calcat intr-o balta determinandu-l sa scoata cateva injuraturi colorate pe buze. Si-a tras mai bine gluga pe cap si a continuat sa mearga tinandu-si mainile in buzunarele hanoracului comfortabil care nu ii apartinea. Reusise sa il ia din vestiarul sau cu cateva ore in urma si de atunci continua sa il poarte considerandu-l un trofeu pe care il merita, fiindca nimeni, din cate stia el, nu resusise sa ii fure ceva acelui baiat fara sa aiba cel putin o dauna corporala.
Cand baiatul si-a ridicat capul nu a putut sa isi stapaneasca zambetul care i s-a intiparit pe fata in momentul in care s-a gandit la persoana pe care o respecta inca de cand era mic. Nu crezuse ca il va intalni in misiunea lui actuala, insa faptul ca o facuse ii adusese un entuziasm atat de mare incat nu putuse sa astepte mai mult de o zi pana sa il vada din nou. Voia sa o vada pe acea persoana si sa ii spuna cat de mult o respecta, sa ii ceara sa se intoarca inapoi de unde venise si sa isi reia crearea operele de arta pe care el le adora atat de mult. Ura misiunea pe care o primise modelul sau, fiindca asa nu putea sa creeze arta pe care el, admiratorul sau, o iubea atat de mult. Fiecare misiune terminata impecabil, fiecare crima descoperita fara urme, fiecare picatura de sange asezata intr-un mod neintentionat, dar artistic, fiecare imagine atat de perfecta. El era modelul pe care il urmase din umbra inca de cand intrase in acea cladire impreuna cu ceilalti 6, privindu-i pe toti cu acei ochi reci. Stiuse de atunci ca acel baiat urma sa fie printre cei mai buni. La naiba, nu, el stiuse ca baiatul din fata lui urma sa fie cel mai bun. Il urmarise ore, zile, luni, ani intregi. Il cunostea poate mai bine decat se cunostea el si de aceea increderea pe care o simtea in acel moment nu l-a oprit in timp ce a deschis usa din fata lui. Nu ii era frica pentru ca, la naiba, acea persoana poate era in topul celor mai buni, insa el era ultimul in acel top, fiindca nu isi dorise sa atraga atentia asupra lui. Bineinteles, nu se afla la acelasi nivel cu acel baiat, insa era aproape. Era destul de aproape incat sa isi permita sa provoace o pana de curent in cartierul sau doar pentru a putea intra in casa din fata lui. El era singurul care putea sa il citeasca in orie mod posibil pe cel mai inteligent, viclean si talentat om intalnit de el si de multi alti oameni vreodata.
El era rivalul si elevul lui Kim Taehyung, chiar daca acesta nu il cunostea inca.

(A/N: "elev" in sensul ca invatase tot ce stia doar urmarindu-l pe el)

~

Taehyung si-a asezat laptop-ul pe masa din camera lui hotarand sa isi calmeze stomacul care continua sa protesteze de mai bine de o ora. In timp ce isi cauta prin camera ceva de imbracat si-a amintit ca hanoracul sau calduros negru ramasese la scoala. Baiatul s-a palmuit mental pentru ca il lasase acolo, insa si-a deschis dulapul si a scos un hanorac gri care nu insa era la fel de comod ca cel negru. Asasinul si-a unit buzele si a oftat pentru ca lui chiar ii facea placere sa poarte acel hanorac pufos. L-a imbracat rapid pe cel gri, apoi a coborat scarile prin intuneric indreptandu-se catre bucataria lui. Si-a scos farfuria in care isi pregatise cina pe care inca nu o mancase, fiindca fusese nevoit sa o urmareasca pe Lisa pana cand a adormit doar pentru a se asigura ca acel baiat nu urma sa apara din nou. Baiatul a asezat farfuria in cuptorul cu microunde si a inceput sa citeasca ceva pe telefonul lui pana cand a auzit sunetul specific care il anunta ca mancarea se incalzise. Adolescentul si-a asezat farfuria pe masa, apoi a scos tacamurile, cateva servetele si un pahar in care si-a turnat suc de mere luat din frigider. Kim Taehyung s-a asezat la masa privindu-si mancarea, apoi si-a ridicat privirea catre scaunele de langa el. Imagini cu prietenii lui adunati in jurul mesei pe parcursul anilor i s-au imprastiat prin minte amintindu-i cat de fericit fusese atunci cand statea pe scaunul din capatul mesei privindu-i cu zambetul pe buze, stiind deja ca el era unul dintre motivele pentru care ei inca radeau. Inima lui s-a arcuit provocandu-i un sentiment atat de oribil incat asasinul si-a simtit ochii arzand din cauza lacrimilor pe care incerca sa le stapaneasca. Singuratatea il distrusese in toti acesti ani, insa asasinul nu regreta distanta pe care o pusese intre el si prietenii lui. Avea nevoie sa ii stie in siguranta si pentru a face asa ceva trebuia sa isi continue munca. Cu o ultima imagine impanzindu-i campul vizual, Taehyung si-a coborat privirea spre farfuria lui alungand amintirea ultimei zi petrecuta cu ei toti. Insa, soarta nu voia sa il lase sa isi savureze cina linistit, fiindca o alta imagine i-a aparut in minte determinandu-i inima sa intre intr-o cursa de batai rapide. Silueta cunoscuta a fetei care acum era adancita in lumea viselor i-a aparut in fata ochilor. Zambetul ei din ziua in care au luat pranzul impreuna l-a prins pe asasin cu garda jos facandu-l sa se simta, daca era posibil, mai oribil decat o facea deja. A mancat restul cinei lui tarzii, fiind deja ora 2 dimineata, simtindu-se scarbit de situatia in care se afla. Gustul mancarii era singurul care il facea sa realizeze ca totul e real si nu un vis urat din care urma sa se trezeasca si sa realizeze ca el era inca un copil care nu ajunsese in situatia sa actuala. Kim Taehyung isi regreta alegerile, insa nu urma sa regrete vreodata situatia in care s-a bagat singur. Facea totul pentru binele prietenilor sai pana la urma.