~Uneori, pierzând o bătălie, vezi feluri noi de a câştiga războiul.~
L-a pierdut. Îl avea atât de aproape şi, totuşi, i-a scăpat printre degete. Ce va face în continuare? Va trăi după cum a fost ultima lui dorinţă, sau se lasă pradă întuneric...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
~Liana povesteşte~
~ ~ ~
Atât de întuneric. De ce îmi este aşa de frig? Vreau lumină. Ast? Dă-mi lumină în întunericul meu...
Încerc să-mi mişc corpul, dar e tot amorţit. Rămân tăcută privind întunericul. Un negru atât de adânc încât nu am scăpare. Sunt pierdută în propriul meu întuneric. O prizonieră. Brusc totul e plin de o lumină albă. Un alb atât de cunoscut. Privesc cum o mâna se apropie şi o prinde pe a mea strâns. În scurt timp tot întunericul dispare. Acum sunt cu el. Lumina mea este el. Fără lumină pic.Îi privesc câteva clipe chipul, apoi mă opresc la ochi. Tresar uşor simţind un sentiment ciudat de gol în stomac. Ochii săi... Acel negru e atât de rece. Înghit în sec când simt că mâna sa se desparte de a mea. Îl privesc surprinsă, însă nu îl deranjează. Se dă câţiva paşi în spate păstrându-şi aceeaşi expresie rece.Încerc să mă apropi de el, dar picioarele îmi sunt lipite de podea. Îmi desprind buzele încercând să îi vorbesc. Niciun cuvânt sau sunet. Nimic nu-mi părăseşte gura.
Ast: Ce simţi, Liana? Îţi spun eu! Nimic... De ce mă ţi lângă tine când nu simţi nimic?
Îmi muşc buza încercând să scot orice sunet, însă rămân la fel de tăcută. De parcă n-aş există. Îl privesc încercând să observ o urmă de emoţie, dar tot ce văd e o expresie neutră. Se mai dă câţiva paşi în spate. Atât de departe. Îmi aruncă o ultimă privire, apoi se întoarce pe călcâie şi pleacă. Pleacă împreună cu lumina sa. Intunericul se strecoară în urma sa şi mă cuprinde încetul cu încetul. Îmi simt ochii umezi. Nu am lacrimi, dar le simt scurgându-se. Nu. Nu... Îmi ridic mâna cu greu încercând zadarnic să îl aduc înapoi. Este prea departe. Sunt pierdută în abis. Doar eu şi întunericul pe vecie. Lumina sa se vede ca o licărire uşoară, apoi dispare. Nu mai vreau... Ast!
~ ~ ~
Tresar şi îmi desprind ochii ţipând prin cameră. Respiraţia îmi este accelerată şi neregulată. Privesc camera întunecată şi încerc să mă mişc, dar corpul nu mă ascultă. Îmi muşc buza simtindu-i ochii umezi, iar privirea îmi e înceţoşată. Câţiva paşi alergaţi se aud pe hol. Uşa camerei se deschide iar lumina învăluie camera, alungând întunericul. Las câteva suspine să-mi scape, apoi îmi duc mâinile la faţă. Paşii se apropie rapid de pat. Simt cum cineva se aşează pe salteaua moale şi îşi trece degetele peste mâinile ce îmi ţin faţa captivă.
Ast: Liana? Hei, eşti bine?
Vocea sa este răguşită şi somnoroasă, dar mi se pare foarte bărbătească. Îmi liniştesc respiraţia, dar nu-mi înlătur mâinile.
Ast: Vorbeşte-mi...
Înghit în sec şi îmi eliberez vederea, dând peste un Ast ciufulit şi somnoros. Mă ridic în şezut şi îmi întind mâinile, atingându-i faţa. Acesta mă priveşte surprins şi îşi aşează o mâna peste a mea.
