~Uneori, pierzând o bătălie, vezi feluri noi de a câştiga războiul.~
L-a pierdut. Îl avea atât de aproape şi, totuşi, i-a scăpat printre degete. Ce va face în continuare? Va trăi după cum a fost ultima lui dorinţă, sau se lasă pradă întuneric...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
~Karen Whitney povesteşte~
Sorb liniştit din cafeaua de dimineaţă. Viaţa mea a rămas la fel de ciudată. Îmi iau cana cu mine şi merg în dormitor. Apartamentul meu nu este cine ştie ce, însă îmi place datorită privelişti. Poţi vedea oraşul foarte bine de aici. Mai iau o gură cu grijă din substanţa maro închis şi mă îndrept spre geam. Peisajul de afară este unul monoton, prea rece pentru a fi privit.
Mă aşez pe pat şi îmi pun cana pe dulăpiorul de lângă, apoi ochii îmi sunt prinşi de o poză de familie. Singura poză rămasă. Zâmbesc strâmb şi simt o uşoară durere în zona buzei. Aceasta încă mai e lovită, dar se vindecă. Oftez pentru mine şi iau fotografia în mână. Cred că sunt unul din copiii ghinionişti, sau cel mai ghinionist copil. Pufnesc şi privesc cu atenţie oamenii din fotografie. Bărbatul e înalt şi bine făcut, iar părul său negru este puţin cam lung. Când eram mic îl strigam "tată", dar acum... Aş mai face-o dacă aş avea cui să mă adresez aşa. Femeia de lângă bărbat îmi era mama. O fiinţă iubitoare şi puternică la fel ca tata. Mama are părul castaniu deschis şi ochii verzi. Un verde ca frunzele copacilor primăvara. Era frumoasă. Îmi muşc buza şi privesc spre copil. Îmi amintesc că zâmbeam mereu. Nu mă temeam de nimic, fiindcă tata mă proteja. Eram fiul conducatorului haitei- fiul unui Alpha. Aveam tot ce voiam, dar acum nu mai pot avea nimic. Orice îmi doresc dispare, sau e deja luat. Savurez şi ultima înghiţitură de cafea şi mă las pe spate pe pat. Niciodată nu mi-am povestit trecutul. Însă ştiu un lucru bine: doare când vezi ce iubeşti murind în faţa ta. Îmi masez ochii lăsând un oftat să-mi scape printre buze. Îmi închid pleoapele şi mă las pradă amintirilor neplăcute.
*Acum unsprezece ani*
Vântul îmi gâdilă pielea şi face firișoarele de iarbă să se mişte într-un dans ştiut doar de ele. Privesc toata imaginea zâmbind larg. Soarele este destul de puternic ca să te încălzească. Câţiva paşi se fac auziţi în spatele meu. Auzul îmi este mult mai dezvoltat decât cel al unui om, la fel şi mirosul şi orice alt simţ. Mă întorc încă zâmbind şi dând peste faţa minunată a mamei. Mă prinde în braţe şi mă ridică, chicotind amândoi.
Mama: Te-am prins, răsfăţat mic! Nu mai scapi de aici.
Îi zâmbesc şi mai larg şi o sărut pe obraz. Tata apare brusc cu o faţă serioasă, dar zâmbeşte larg când ne vede.
Tata: Anne, credeam că eşti în tabără. M-am îngrijorat când n-am dat de voi.
Mama: Am ieşit puţin cu Karen.
Tata: Ar trebui să rămâneţi, totuşi, în văzul haitei. E destul de periculos afară.
