Do you believe in Destiny? (1D Fan Fiction)

Capitolul 10

- Ar trebui să ne oprim. Îi spun iubitului meu văzând că lucrurile încep să ia o altă întorsătură.

- Ai dreptate! Ar fi mai bine să coborâm.

- Da. Zic puțin buimacă.

Jos ne așteptau Anne, Gemma și Harry, zâmbind.

- Îmi pare rău că a durat atât!

- Stai liniștită, scumpo. Te înțelegem! Ai primit o veste surprinzătoare. Mă consolă Anne îmbrățișându-mă din nou.

- Îmi puteți povesti despre mama? Cum era ea înainte ca totul să fie năruit?

- Sigur că da.

Următoarele ore le-am petrecut ascultând povești amuzante despre cele două prietene foarte bune, cum își petreceau ele timpul, împreună cu copii lor, cum râdeau, cum își făceau planuri ca eu și Harry să mergem împreună la școală. Am fost foarte încântată să aud că mama a avut și o perioadă bună a vieții ei în care chiar a fost fericită.

- Eu merg la culcare. E deja unsprezece. Spuse Anne căscând.

- Și eu plec. Te aștept în cameră! Zise Zayn sărutându-mi tâmpla.

- Stați că vin și eu! Țipă Gemma după ei.

- Noapte bună, copii!

-Noapte bună!

- Noapte bună, mamă! Deci, îți este somn? Mă întrebă Harry după ce am rămas singuri.

- Mm, nu! Nu cred că voi putea dormi după...știi tu.

- Da, ai dreptate! Nici mie nu mi-e somn. Vrei să facem ceva?

- Orice vrei tu!

- Putem merge afara? Vreau să îți arăt ceva.

- Ok.

L-am urmat pe băiatul cu părul creț în curtea din spate, mergând cu capul în jos, gândindu-mă că viața mea ar fi putut fi mult mai buna dacă tata nu ar fi trădat-o pe mama. Cât de laș să fii să îți părăsești soția? Am înțeles că ea a plecat, dar sigur a avut un motiv bun, dupa cum a spus și mama lui Harry, nici el nu s-a deranjat sa o caute. Nu observasem că Harry s-a oprit întorcându-se cu fața la mine, până nu m-am izbit de el, acesta fiind nevoit să mă apuce de talie ca să nu mă fac una cu pământul.

- Ești bine? Mă întrebă îngrijorat.

Am aprobat din cap.

- Parcă erai pe altă lume.

- Cam așa ceva.

Mi-a zâmbit, după care mi-a dat drumul și s-a așezat pe un leagăn, așa că i-am urmat exemplul.

- Nu știu dacă tu îți mai amintești...Spuse el făcând o pauză. Noi doi petreceam mult timp împreună aici. Acum știu că tu erai fata cu care vorbeam și mă jucam tot timpul pentru că mama mi-a confirmat.

- Nu cred că îmi amintesc nimic. Nu ai vrea tu să îmi povestești? Îl întreb zâmbindu-i inocent.

- Sigur! Și maine îți voi arăta niște poze cu noi doi.

- Ok! S-a făcut!

- Păi, de unde să încep? Îmi amintesc cum odată ne jucam v-ați ascunselea, iar tu te-ai dus în podul casei, stând acolo ascunsă vreo jumătate de oră până te-am găsit. Erai foarte ambițioasă și dacă îți puneai ceva în cap, nu renunțai până nu ieșea ca tine. Așa a devenit locul ăla, locul nostru ascuns când voiam să stăm singuri și să ne jucăm fără ca mamele noastre să ne vadă. Povestește Harry râzând.