Harley Potter#1- Destinul Vrăjitoarei

I. Harley și destinul

UPDATE

— trebuie sa va anunt ca aceasta carte a fost scrisa cand aveam 13 ani, so it s a little immature and sometimes a bit stupid :))). Este o poveste frumoasa, iar stilul de scris se mai maturizeaza pe parcursul volumelor.

DAR daca doriti sa o cititi, va rog nu dati bullying, pentru ca eram mai mica pe vremea cand am scris-o.

multumesc❤️

*
Reiau COPYRIGHT DISCLAIMER-UL din descrierea cartii
- universul si actiunea din Harry Potter apartin lui JK Rowling, precum si personajele ei, iar replicile care se regasesc in film/carte (desi nu prea sunt multe) sunt puse in ghilimele, bineinteles.

- (COPYRIGHT DISCLAIMER) the universe and the action from Harry Potter belong to JK Rowling, as well as her characters, and some lines that exist in the movie/book, although there aren't so many, are put between "", of course.

🔺This series has been written for no other reason than love for Harry Potter and its universe, written for fun, and it's not for commercial purposes whatsoever❤️

*
o sa va duc într-o călătorie magica, prieteni, hai sa fim alături de Harley ♥️

- Harley! Grăbește te! Ai să întârzii la curs!

- Da!

De obicei imi lua mult sa ma gasesc. Mintea îmi zbura in toate părțile.

Am coborât scările, tragandu-mi bluza peste cap in graba si am reusit sa vad cum mătușa mea, Harriet House era cu pălăria mea in mana.

- Ce e cu tine, Harley? In ultima vreme nu te mai pot citi! mi-a spus ea, cu expresia fetei supărată.

Ochii ei albastri scanteiau, dar puteam vedea si curiozitate pe langa suparare.

- Sunt bine. Mă gândeam la scoala. Niciodata nu m-ai lăsat sa merg la scoala, cu ceilalți copii! Vreau si eu sa ma axez pe lucruri mai importante decat cursul acela de energie, witchcraft si asa mai departe... Adică, zău asa, nu cred că m-ai învățat tot!

- Iti subestimezi matusa? a ras Harriet, batandu-ma usor pe spate.

- Tu ma subestimezi pe mine... i-am facut cu ochiul.

Am luat pălăria si am iesit in strada.

Vântul de vara bătea usor prin parul meu castaniu si imi dădea fiori plăcuti. Vara era pe terminate, iar cei mai mulți copii din casele vecine stăteau inauntru.
Mergeam pe Privet Drive, spre capătul ei. Era o strada destul de lunga, avand in vedere cat de mari erau acele peluze ale vecinilor.

Era liniste. Foarte liniste.

Am ajuns la numarul 4. De acolo mereu se auzeau zgomote, iar asta ma intriga de fiecare data. De fapt, de acolo, mi-a spus mătușa mea, tipau oamenii din cauza unui baiat bolnav pe care il găzduiau. Trebuia sa spun ca nu mi s-a parut niciodata ca acel băiat facea ceva rau. Vreodata. Îl vedeam deseori la geam, cu ochii închiși, probabili uzi si triști.

Intr-o zi i-am făcut cu mana, dar el doar a zâmbit, cu ochelarii mici si rotunzi alunecandu-i pe fata. Zambetul lui mi-a dat atunci un fior, era familiar. Parca stiam zambetul acela, de undeva... I-am zis matusii, dar nu parea sa fie incantata.

As fi vrut sa merg o data sa vorbesc cu el, dar, nu prea aveam cum, avand in vedere faptul ca oriunde mergeam, mergeam cu Harriet.
Mie mi-era milă de el.

Nu mai aveam mult si ajungeam la capătul strazii. Era o curba pe care trebuia sa o traversam.
De acolo a cotit brusc o masina gri, care nici nu a claxonat in acea viteza - Harriet m-a impins intr-un tufis de pe marginea drumului, iar masina a lovit-o pe ea. Aceasta a cazut si s-a rostogolit, dar nu am putut sa ma misc: eram stupefiata. Am țipat si mi-am pus mâinile la ochi. Mi era frică să mă uit.
Mi-am strans buzele.

Am auzit portiera masinii deschizandu-se, apoi, o voce urâtă:

- Ce naiba?! Doamna House, iar sariti in fata masinii mele!

Eu am deschis ochii, incercand sa ies din acel tufis. Am ridicat un deget, tremurând de furie:

- HEI! Nu a vrut sa o facă! Dumneavoastra ati dat peste ea!

Mătușa mea se ridica încet, încet, cu ochelarii sparti. M-am grabit spre ea, ca sa o ajut.

Din masina au iesit o doamna destul de slaba, cu gât subtire si piele uscată. Langa ea, un băiat corpolent. Apoi, in spate, mic de tot, acel băiat de la geam... L-am analizat și pe domnul acela. Nu avea gât, practic, era la fel de "mare" ca acel băiat inalt, si avea o mustata tăiata aiurea.

- Vernon, las-o! Stii doar ca nu poti discuta cu familia House! Hai, sa plecam! Dudley, hai, sus! Si Harry! Nu te mai holba!

S-au grabit sa urce in masina, in timp ce eu am ridicat-o pe mătușă in picioare. Chiar dacă mă enerva, tot o iubeam. O iubeam ca pe o mamă. Avusese grija de mine de ani de zile, pentru ca... nu stiam nimic despre trecutul meu, sau de parintii mei. O simteam ca mama mea.

- Ești bine, mătușã?

- Da, Harley. Mersi... De acum incolo, sa stai departe de ei... Adulți idioți...