Am reusi sa supravietuiesc celei de-a treia zi fara el si primei zi de serviciu dupa aceea intalnire. A fost o variatie bine-venita. Ziua a trecut foarte repede - multe fete noi, multe contracte de semnat si multe intalniri cu oameni importanti din lumea design-ului.
Imi iau geanta si haina si pornesc spre usa. Odata ajunsa afara, inspir cu nesat aerul serii din Paris. Dar nu reusesc sa umplu golul din piept, un gol care e acolo de sambata dimineata - o amintire dureroasa. Pornesc spre casa.
Apartamentul e gol. Imi e dor de Kate si mi-o imaginez stand pe plaja din Barbados, cu un cocteil rece in mana. Deschid televizorul cu ecran plat, pentru ca zgomotul sa umple vidul si sa-mi ofere iluzia ca am companie, dar nici nu ascult, nici nu ma uit la ecran. Iau loc si privesc in gol spre peretele de caramida. Sunt amortita. Nu simt decat durerea. Oare cat timp va trebui sa o indur?
Soneria ma smulge din suferinta, iar inima imi sta in loc pret de o clipa. Cine ar putea fi? Apas pe butonul interfonul.
-Un colet pentru domnisoara Lodge, imi raspunde o voce plictisita, si ma copleseste un sentiment de dezamagire.
Cobor scarile fara niciun chef si dau peste un tanar care mesteca guma zgomotos. Sta sprijinit de toc si tine in maini o cutie mare de carton. Semnez de primire si urc in camera mea. Cutia este uriasa, dar surpinzator de usoara. In ea sunt douazeci si patru de trandafiri albi, cu tulpina lunga, si un bilet.
Felicitari pentru prima zi de lucru. Sper ca totul a mers bine. Si multumesc pentru macheta de planor. Sta la loc de cinste, pe biroul meu.
Andrew Palmer.
Raman cu privirea atintita la biletul scris la calculator, iar golul din piept se mareste. Coletul mi l-a trimis secretara lui, fara indoiala. Andrew probabil ca n-are nicio legatura cu el. E prea dureros sa ma gandesc la asta.
Ma uit la trandafiri - sunt frumosi, asa ca nu-mi vine sa-i arunc la gunoi. Ma duc in bucatarie sa caut o vaza.
Şi, astfel, îmi creez o rutină: trezit, serviciu, plâns, somn. Mă rog, încerc să dorm. Nu pot scăpa de el nici măcar în vis. Ochii lui scăpărători, privirea lui pierdută, părul lui neted şi lucios — toate mă urmăresc. Şi muzica... atât de multă muzică... Acum, nu mai suport niciun fel de muzică. Fac tot ce-mi stă în putinţă s-o evit. Chiar şi acordurile din reclame îmi dau fiori. N-am stat de vorbă cu nimeni, nici măcar cu mama sau cu Ray. În perioada asta nu mă simt în stare să port conversaţii de complezenţă. Nu am chef de aşa ceva. Sunt ca un stat insular. Un ţinut pârjolit, distrus de război, unde nimic nu creşte, iar cerul e mohorât. Da, exact aşa sunt acum. Interacţionez formal cu colegii de muncă, dar asta e tot. Dacă aş sta de vorbă cu mama, ştiu că s-ar mai frânge ceva în mine — dar nu cred că mai e ceva de frânt.
Îmi e greu să mănânc. Miercuri la prânz reuşesc să beau un pahar de lapte, şi e primul lucru pe care l-am mâncat de vineri. Supravieţuiesc mulţumită toleranţei de curând descoperite la cafeaua cu lapte şi la cola zero. Cafeina mă menţine pe linia de plutire, dar îmi şi creează o stare de anxietate.
Mă aşez şi încep să-mi sortez corespondenţa — mă încântă aceste sarcini mărunte, pentru că mă distrag de la gândurile mele. Căsuţa de e-mail mă anunţă că am primit un mesaj şi verific imediat, să văd de la cine e.
La naiba! Un e-mail de la Andrew. Of, nu... nu aici... nu la serviciu.
De la: Andrew Palmer
Subiect: Mâine
Data: 8 iunie 2017, 14:05
