Pe bancheta din spate stă Andrew Palmer, cu al său costum gri, fără cravată, şi cu cămaşa albă neîncheiată la guler. Ochii lui cenuşii strălucesc.
Simt că mi se usucă gura. Arată excelent, atâta doar că se uită la mine încruntat. Vai, nu!
— Când ai mâncat ultima oară? mă mustră el, după ce Taylor închide portiera în urma mea. Ce să-ţi spun!
— Bună, Andrew. Da, şi mie îmi pare bine să te revăd.
— N-am chef de ironiile tale. Răspunde-mi, îmi cere el cu ochi scăpărători. La naiba!
— Păi... am mâncat un iaurt la prânz. A, şi o banană.
— Când ai mâncat ca lumea ultima oară? Întreabă el pe un ton sarcastic.
Taylor urcă la volan, porneşte motorul şi intră în trafic. Ridic privirea şi văd că Jack îmi face cu mâna, deşi numi dau seama cum mă poate vedea prin geamul fumuriu. Îi fac şi eu semn cu mâna.
— Cine e? pufneşte Andrew.
— Seful meu. Mă uit la bărbatul frumos de lângă mine şi văd că are buzele strânse.
— Ei bine? Când ai mâncat ca lumea ultima oară?
— Andrew, zău că nu te priveşte, răspund eu cu glas scăzut, simţindu-mă extraordinar de curajoasă.
— Mă priveşte tot ce faci.
Ba nu! Scot un murmur de nemulţumire şi îmi dau ochii peste cap. Andrew se uită la mine iscoditor. Şi, pentru prima oară după multă vreme, îmi vine să râd. Mă străduiesc din răsputeri să înăbuş chicotitul care ameninţă să iasă la suprafaţă. Chipul lui Andrew se îndulceşte, în timp ce mă străduiesc să păstrez o mină serioasă, iar, după o clipă, buzele lui frumos conturate sunt mângâiate de un zâmbet discret.
— Ei bine? insistă el, cu o voce mai blândă.
— Vinerea trecută, răspund eu în şoaptă. Pasta alle vongol. Andrew închide ochii, iar pe chipul lui se citeşte furia şi, probabil, o undă de regret.
— Am înţeles, spune el, pe un ton neutru. Pare că, de atunci, ai slăbit cel puţin două kilograme. Te rog să mănânci, Diana, mă dojeneşte el.
Cobor privirea spre mâinile împreunate din poala mea. De ce mă face întotdeauna să mă simt ca un copil neascultător? Se întoarce spre mine şi mă întreabă cu o voce caldă:
— Cum îţi merge?
Sinceră să fiu, ca dracu'... Înghit în sec.
— Dacă ţi-aş spune că bine, te-aş minţi.
Andrew inspiră zgomotos.
— E valabil şi pentru mine, şopteşte el, apoi se apleacă spre mine şi mă ia de mână. Mi-ai lipsit, adaugă el.
Vai, nu! Pielea lui se atinge de a mea.
— Andrew, eu...
— Diana, te rog. Trebuie să stăm de vorbă.
O să izbucnesc în plâns. Nu.
— Andrew... te rog... am plâns atât de mult, şoptesc eu, încercând să-mi controlez emoţiile.
— Of, scumpa mea, nu...
Mă trage uşor de mână şi, în clipa următoare, ajung în poala lui. Mă cuprinde în braţe şi îşi afundă faţa în părul meu.
— Mi-a fost atât de dor de tine, Diana, îmi şopteşte el.
Vreau să mă smulg din strânsoarea lui, să iau distanţă, dar braţele lui sunt înfăşurate în jurul meu. Mă strânge la pieptul său. Simt că mă topesc. Oh, aici îmi doresc să fiu. Îmi sprijin capul de el, iar el îmi sărută părul de câteva ori. Aici e acasă. Miroase a lenjerie proaspătă, a balsam de rufe, a gel de duş, iar peste toate astea se simte mirosul meu preferat — al lui Andrew însuşi.
