Minți Otrăvite

I

TOTUL ÎNCEPE CU O NUNTĂ
ȘI SE TERMINĂ CU UN DEZASTRU

Xavier,
3 ani mai târziu

          — Nu-mi permit luxul de a lipsi, Renan! murmurasem obosit în difuzorul telefonului în timp ce presam capătul aprins al țigării de scrumiera din cristal.

Mi-am îndreptat privirea spre ceas pentru a vedea cum orele se scurgeau în viteză până la ceremonia somptuoasă pe care tata o găzduia.

           — Te las, Xavier, cel mai probabil o să mă duc să ascult depresivi ambulanți în timp ce tu o să te distrezi. Ce pot să spun? Sunt gelos, mă știi! confesiunea lui presărată cu ironie mă făcuse să zâmbesc mulțumit.

           — Ascultă depresivi, Renan, și eu o să ascult arhitecți înfumurați. Suntem chit! i-am răspuns cu propriile cuvinte, rotind telefonul personal între degete.

            — Deja fac asta, te ascult pe tine. Oricum, nu uita de ce ți-am spus. Plec!

Și chiar plecase pentru că apelul se încheiase înainte de a avea posibilitatea de a-i mai spune ceva. Majoritatea discuțiilor purtate între mine și el erau ironii pe care numai el fusese în stare să le asculte și să le înțeleagă. Îmi fusese ușor să particip la ședințele lui fără ca cineva să știe că mă duceam la un om pentru a-mi reveni în fire.

           — Domnul Valeante solicită o întrevedere, domnule Xavier! vocea asistentului meu răsunase în difuzorul aceluiași telefon fix pe care uitasem să îl așez la locul lui.

Îmi trecusem degetele prin păr și stătusem locului preț de câteva clipe. În ziua maiestuoasei lui căsătorii, era la birou, ținând neapărat să se întâlnească cu fiul lui! Înseamnă că își dorește ceva de la mine.

           — Trimite-l în biroul meu.

M-am ridicat de pe scaun cu mișcări haotice și mi-am descheiat nasturii care închideau gulerul în speranța că senzația de sufocare avea să îmi părăsească corpul cât mai repede. Am înghițit în sec și am deschis toate geamurile ce se găseau pe peretele de sticlă din spatele meu, simțind cum aerul umed pătrundea în interior.

          — De la o vreme ești prea dornic de muncă! vocea puternică a propriului meu tată mă luase prin surprindere, iar când ușa s-a închis cu putere în urma lui din cauza curentului, toate schițele mele s-au împrăștiat pe birou.

          — Nu asta ți-ai dorit? l-am întrebat cu maxilarul încordat, simțindu-mă incapabil să gândesc lucid în preajma lui. Îl uram când îmi apărea în cale și mă rupea din rutina mea ca pe o busolă dată peste cap.

Și-a ridicat sprâncenele uimit, neașteptându-se la o schimbare de spirit din partea mea. Până acum, totul se petrecuse după preferințele lui, își luase o iubită nouă, îmi pusese pe umeri întreaga afacere și plecase să se distreze.

          — Îmi mai doresc ceva de la tine, fiule! își afundase mâinile în buzunarele pantalonilor și mă privise de sus, încercând să mă citească.

           — Să vin la nunta ta, știu. Dar ghici ce, chiar o să vin. O să vin și o să te eclipsez!

            — Cum o să faci asta, Xavier Valeante? mârâise printre dinți, înaintând suficient de mult încât să ajungă față în față cu mine, de partea cealaltă a biroului.