Minți Otrăvite

Încredere în noi

- Nu răspund! Nora poruncise în șoaptă, ținându-și palma lipită de lemnul ușii, având grijă ca brunetul din spatele ei să nu acționeze în niciun fel. Xavier respira precipitat în ceafa mea, neezitând să încerce de nenumărate ori să treacă de noua parteneră a tatălui său.

Gesturile lui mă stresau într-atât de tare încât genunchi îmi tremurau incontrolabil, iar inima bătea puternic în valuri, oprindu-se, parcă, din când în când să ia o pauză.

Un ultim ciocnet răsunase în bucătăria micuță, lăsându-ne pe toți într-o numărătoare inversă până când cei doi urmau să plece. Nora, femeia brunetă pe care abia o cunoscusem, se ridicase pe vârfuri și aruncase un ochi pe vizorul ușii, probabil încercând să vadă dacă Ophelia plecase sau decisese exact opusul.

- S-au dus, Nora șoptise în continuare, rotindu-se pe vârful degetelor cât să îl mustre vizual pe brunetul din spatele meu.

Eu, pe de cealaltă parte, am lăsat tot aerul pe care îl acumulasem în piept să îmi părăsească plămânii odată cu grija din sufletul meu. Femeia din fața mea trebuie să aibă o părere foarte proastă despre mine din moment ce nici bine nu i-am întrat în casă și niște persoane foarte ciudate i-au și bătut la ușă!

- Tatăl tău are nevoie de liniște, Xavier! femeia traversase zona spre mustrare verbală, având grijă să își treacă mâinile prin păr agitată. Nu părea atât de rău intenționată precum susținea brunetul!

- Tata știe mai bine de ce are nevoie, doamnă! Xavier își ridicase vocea, făcându-mă să mă încrunt în direcția lui. Tonalitatea lui era extrem de nepoliticoasă pentru femeia din fața mea!

- Ți-a comunicat de atât de multe ori că își dorește ca măcar acest loc să rămână ascuns, Xavier! De ce nu ți-ai adus mașina în curte? Nora cedase o parte din nervozitatea ei, jucându-se cu inelele argintii de pe degetele ei.

În ciuda dezgustului lui Xavier pentru partenera domnului Richard, femeia părea bine intenționată și cu mult mai inteligentă decât Renata, spre exemplu.

- Persoanele de mai devreme mă căutau pe mine! am intervenit când liniștea părea că încearcă să consume și ultimul gram de liniște din atmosferă, atrăgându-le atenția.

- Nu mi-ai făcut cunoștință cu domnișoara! Cine e? zâmbise pe jumătate în timp ce-și pusese mâinile în șolduri, dând prilej materialului de satin din care era construit halatul să îi înconjoare figura suplă și delicată. Ochii ei albaștri contrastau cu părul închis de culoare, voluminos și obrajii ei luminoși lăsau fericirea la suprafață. Era o femeie bună, simțeam candoarea din ochii ei nu nu mai asupra mea, ci și asupra lui Xavier care părea foarte pornit împotriva ei.

- Numele meu e Eliana! am sărit să mă prezint înainte ca brunetul să refuze cu îngâmfare, stârnind un zâmbet cald pe fața ei sculptată. Arăta mult prea bine pentru o femeie de patruzeci și ceva de ani!

- Nora, îmi pare bine să te văd în casa noastră! îmi vorbise ezitant în timp ce-l analiza pe Xavier cum bătea cu pantofii în podeaua din lemn ce descria perfect stilul rustic al încăperii. Zâmbise pentru ea, iar mai apoi își mutase privirea înapoi la mine, privindu-mă din cap până în picioare.

- Nu știu ce caută o minunăție de fată lângă un băiat atât de posac precum Xavier! se luase de el fără să îi pese, privind pe furiș din colțul ochilor către brunet.

- Daaa, sigur! Xavier prelungise cuvintele iritat, apucându-mă ușor de încheietura mâinii, semn că vrea să plecăm din mijlocul interogatoriului inițiat de a "n" mamă vitregă.

- Ține-o tot așa, Xavier! Vii să ne vezi odată la trei luni și atunci ești cu o falcă în cer și cu una în pământ. Descrețește-ți puțin fruntea, băiete! murmurase cu o voce caldă, făcându-mă să râd pentru câteva clipe.