După trei ani de la evenimentele nefericite din sânul familiei Valeante, totul pare să se reîntoarcă la făgașul normal. Însă când Xavier descoperă lucruri la care nu s-a gândit vreodată, se găsește prins în mrejele unor minciuni țesute de minți otră...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
𝑆𝑝𝑢𝑛𝑒-𝑚𝑖 𝑐𝑎 𝑛𝑢 𝑎𝑚 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑎𝑡 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑡𝑖𝑛𝑒!
— Plecarea mea...
Am oftat apăsat și am continuat să mă joc cu telefonul ce încă se afla în poala mea, totul în timp ce gândeam ce să îi spun lui Xavier. Sunt conștientă că nu mai funcționează să alerg pe butuci cu minciunile, însă nu îi pot spune totul pentru că...
— Nu știu cui se datorează plecarea mea, Xavier! am vorbit curajoasă în timp ce ochii mei i-au găsit privirea curioasă, aprinsă de o dorință imposibil de înnăbușit.
Și-a mușcat buza inferioară, iar încruntătura dintre sprâncenele lui îmi spunea, cu adevărat, că nu înțelege ce încerc, din nou, să îi transmit. L-am văzut cum s-a reașezat pe birou, ușor încordat, cu picioarele ușor depărtate și cu palmele înfipte în marginea biroului. Realizarea că e viu și teafăr după atât de mulți ani trecuți peste noi începe să se semene din ce în ce mai mult cu realitatea, și nu cu un film sf.
— Nu ai fost tu cea care a plecat de bunăvoie? mă întrebase cu un ton neutru, însă felul agitat în care începuse să își plimbe degetele peste ceasul de la cealaltă încheietură îmi spunea că se simțea încă stingher să vorbească despre el.
Am dat din cap, rememorând întreaga situație.
— Ophelia a apărut din senin cu câteva săptămâni înainte, nu știu cu ajutorul cui a reușit, însă nu a ezitat să mă amenințe.
S-a lăsat liniște între noi. Xavier mă privea insistent în timp ce își sprijinea bărbia în palmă, iar eu mă chinuiam să îmi astâmpăr genunchii care tremurau mai tare ca niciodată.
— De ce nu mi-ai spus?
Mi-am închis pleoapele apăsat, amintindu-mi că relația dintre mine și Xavier e, oricum, sortită eșecului.
— Xavier, am petrecut un singur an împreună. Poate cel mai rău an în care ți-am cunoscut mai mult defectele decât calitățile. Îmi pare rău să spun asta! m-am scuzat înainte de a-l face să se simtă vinovat în vreun fel.
— E în regulă! îmi făcuse semn cu mâna în timp ce privise pe lângă mine, dus pe gânduri.
— Pentru mine a fost cel mai bun an, Eliana! A fost dezgustător din partea mea să îți fac tot ce ți-am făcut, însă știu sigur că felul în care m-am îndrăgostit de tine va rămâne mereu o parte din sufletul meu.
Vorbise calm, ușor și senin, dar impunător în același timp.
— Ești atât de diferit, Xavier! Nu știu ce s-a schimbat la tine și ce a rămas la fel!
Brunetul m-a săgetat cu o privire electrifiantă, trezind în mine euforia primului sărut. Pot sentimentele mele să mai existe după atât de mulți ani?
