Minți Otrăvite

II

          Sunetul strident al unui clopot îmi răsuna în cap, în urechi...

     Trăsesem pătura îmbrăcată în mătase fină peste urechi și inspirasem adânc, având impresia că dulcea liniște se așternea din nou. Însă când clopotul mai bătuse odată, pronunțat și înfiorător, căldura mă cuprinsese în brațele ei fierbinți. Stropi de transpirație îmi curgeau pe frunte alert și se opreau în sprâncene. Mă sufocam sub căldură, sub sunetul clopotului care bătea într-una.

     Îmi amintisem că era soneria ce provenea de la ușă, era atât de stranie și enervantă că îmi doream deja să o schimb. Era lesne de înțeles că nu eram prea căutat de oameni ca să știu cum suna. Mai precis era Renan, mi-am spus în gând, dând pătura la o parte. După ce m-am retras de la nuntă, am venit acasă fără ca tata să știe unde eram sau dacă plecasem. Cel mai probabil își dăduse seama de unul singur că eram plecat.

Mi-am târât picioarele pe marmura rece de pe hol și am încercat să ajung cât mai repede posibil la ușă, sunetul clopotului mă teroriza deja.

— Ce-i? am vorbit deranjat în timp ce am deschis ușa, nechinuidu-mă să mă uit pe vizor. Tot aerul mi se blocase în piept când nu îl găsisem în fața mea pe Renan, ci o figură necunoscută, îngropată în umbrele nopții.

Când îmi recăpătasem reflexele, mă repezisem să închid ușa, însă nu reușisem. Un picior blocase ușa, iar ca de nicăieri apăruse un pistol minuscul, în jurul căruia erau înfășurate degete feminine. Cine naiba era?

— Xavier!

Recunoscusem vocea de îndată, era ușor aerată, răgușită, ca și cum nimic bun nu i s-ar fi întâmplat. Mi-am simțit corpul sfâșiat de o durere plăcută și m-am întors, contrar tuturor celor plănuite de mine.

— Ce cauți aici? m-am adresat dur în timp ce mi-am lipit degetele de clanța rece a ușii. Simțeam că mă clătinam, tot ce era sub mine și în interiorul meu era instabil.

— Pot să schimb câteva cuvinte cu tine? îi văzusem bărbia mișcându-se după felul în care  pronunțase cuvintele. Avea același ton în voce și aceași nepăsare în mișcări, lucru ce mă înfuria teribil. Unde era inocența ei atunci când ținea un pistol în mână?

— Cine ești? Eliana nu trebuia să fie moartă?

Se lăsase liniște peste noi, o briză răcoroasă îmi traversa brațul expus, iar gluga pe care o purta așa-zisa Eliana fâlfâise în valuri negre, retrăgând umbra de pe chipul ei. Îi văzusem părul blond, părul pe care obișnuia să îl aibă când o răpisem pentru prima dată, și mă liniștisem. Părea ea, inima mea credea că era ea...

— Sunt Eliana, îți voi explica! vorbise determinată și își îndepărtase capa de pe păr, lăsând lumina să se verse în ochii ei albaștri. Era aceași nuanță pe care ochii mei încercau să o uite de fiecare dată în care îmi aminteam de ei, însă era în zadar.

— Să apari în fața mea după trei ani și să îmi ceri să vorbim... nu mai are nicio importanță pentru mine faptul că te-ai întors! am privit-o în ochi în timp ce îi spusesem tot ce voiam să scot din adâncul inimii mele.

Nu mă crezusem și bănuiam că nici ea nu mă crezuse pentru că totul se întâmplase prea repede. Știu doar că împinsese ușa în așa fel încât să se strecoare înăuntru, apoi dăduse drumul pistolului din mână. Zgomotul produs la coliziunea cu marmura rece mă făcuse să îmi revin în fire, însă fusese prea târziu. Eram deja prins într-un joc în care conștiința mea nu voia să joace.

Îmi prinse mâinile în ale ei și mă blocase, sentimentul acela familiar reapăruse în piept, făcând respiratul un exercițiu greu de executat.