Minți Otrăvite

III

X A V I E R    V A L E A N T E

     În mintea mea erau adunate fel și fel de secvențe retrăite acum câțiva ani. Hilar, nu?

     Era dimineață, atât de dimineață încât soarele nu apucase să răsară peste brazii înalți care îmi ascundeau biroul de ochii aspri și lacomi ai trecătorilor. Fumul țigării se ridica în sincron cu aerul cald ce îmi părăsea nările, inducând o stare de neliniște amestecată cu siguranță. Era ciudat tot ce începuse să mi se întâmple de aseară și până acum. Poate că era mai mult sinistru...

— Spui că Eliana cea adevărată are o soră? întrebasem sceptic, încercând să înțeleg ceea ce mi se spunea de către Renan. Era stupid să mă încred în scenariile lui penibile de film, dar cu cât mă gândeam mai mult la ele, cu atât începeau să prindă contur.

     Am oftat greoi și m-am reașezat pe scaunul de pe terasă, încercând să mă rup din situația în care m-am pus de unul singur, însă privirea plină de mirare a lui Renan mă asigurase că nu aveam să scap curând din discuția pe care, culmea, tot eu o începusem.

— Mhm, murmurase el dus pe gânduri în timp ce își privea reflexia de pe suprafața mesei. Privirile noastre s-au întâlnit acolo, și pentru un moment, respirația mi-a rămas în gât.

— Slavă Domnului că nu s-a lăsat cu învieri și fenomene paranormale! murmurasem în barbă o glumă macabră și fără să mai ezit, m-am ridicat de la masă, intenționând să mă întorc la locul în care îmi ocupam mintea cu toate prostiile, biroul tatei.

Pașii lui Renan se auzeau în urma mea, dar cum nu voiam să mai încheg vreo discuție cu el, m-am retras în biroul meu și m-am asigurat că nimeni nu intră fără acordul meu. După tot ce se întâmplase la nuntă, trebuia să mă pregătesc pentru tot felul de întâlniri neplăcute.

Numai ordinea de zi ce îmi fusese adusă la cunoștință îmi dădea dureri de cap! Începeam ziua cu o întâlnire de echipă, cu noii mei subordonați și bineînțeles cu fața minunatului meu tată.

Când sunetul infernal al telefonului meu sunase enervant de mult în birou, m-am decis să răspund fără ca măcar să privesc numele celui care mă căuta.

— În sfârșit, frate! vocea ei mirată mă luase prin surprindere.

Elysin tocmai mă sunase, deși tata i-a interzis în nenumărate rânduri să nu mai păstreze legătura cu mine. Intenția ei imi adusese zâmbetul pe buze și mă făcuse să mă ridic, instant, de pe scaun.

— E prima dată în care mă suni, nu te comporta ca și cum nu ți-am răspuns, am tachinat-o, simțindu-mă brusc mai bine. M-am încruntat când claxonul puternic al unei mașini imi răsunase puternic în ureche. Probabil era pe drum spre muncă.

— Sunt în fața biroului tău, frățioare! Mă vezi? vocea ei încântată îmi distrusese timpanul și fără să stau pe gânduri, mă repezisem spre peretele din sticlă.

— Mă vezi? vocea ei imi mai răsunase odată în minte, însă corpul și mintea mea s-au blocat când am zărit-o pe ea. Părul arămiu care se transforma în blond până la vârfuri, fața rotundă, privirea călduroasă, albastră, inocentă...

     Inima începuse să îmi bată cu putere, exact ca acum trei ani în prima zi.

Clipisem încă odată, încercând să mă asigur că nu erau doar sentimentele mele halucinante, însă când privirea mea se întâlnise cu a ei, mă retrăsesem în grabă.