După trei ani de la evenimentele nefericite din sânul familiei Valeante, totul pare să se reîntoarcă la făgașul normal. Însă când Xavier descoperă lucruri la care nu s-a gândit vreodată, se găsește prins în mrejele unor minciuni țesute de minți otră...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
"Locul în care dragostea piere"
Un ceas ticăia nervos în spatele capului meu, implorându-mă nervos să mă mișc într-un colț al camerei, însă nu puteam. Eram ca o statuie așezată într-un muzeu, iar reacțiile mele încetinite aveau să mă coste mai târziu.
— Mergi în baie! Xavier îmi șoptise imediat, făcându-mi semn să mă îndrept înspre ușa din dreapta noastră. M-am găsit mergând într-acolo, însă eram convinsă că prietenul lui bănuia deja ceva.
M-am ascuns de îndată după ușa albă, având grijă să trag cu urechea la discuția celor doi în caz că cineva plănuia să mă desconspire. Mi-am ținut respirația câteva secunde bune, însă m-am oprit când vocea brunetului cu ochi albaștri răsunase în cameră.
Să te văd cum inventezi minciuni, Xavier!
— Ce-ai făcut cu ușa? vocea lui Renan pătrunsese camera cu o credibilitate ce îmi dădea fiori pe șira spinării. Bărbatul ăsta se crede stăpân peste Xavier! mi-am spus în sinea mea, chinuindu-mă să le aud conversația.
— S-a stricat. Nu ți-am spus săptămâna trecută că vreau să o schimb? vocea lui Xavier nu trăda în niciun fel faptul că ascundea pe cineva în propria lui casă, iar faptul că se gândise să își schimbe cheia încă de acum câteva zile m-a uimit. Poate că ura mea pentru Renan nu e chiar atât de nejustificată.
— Acum că ai intrat prin spate, o voi schimba și pe aceea! adăugase brunetul mai apoi, lăsându-mă să aud pași pe parchetul din lemn arămiu.
— Nu strică să fii sigur, știi? prietenul lui tușise într-un râs cât se poate de forțat, făcându-mă să vreau să mă lovesc cu propriile palme peste față. Aștept să îmi dai cheile! continuase în același ton, lăsându-mă mască.
Sper că brunetul cu ochi albaștri este destul de capabil să îi spună nu de această dată, ori mă voi asigura că nu îi mai calc pragul.
— Nu cred că vei mai avea nevoie de ele, Renan!
— Ce vre--
— Vreau să terminăm colaborarea, asta vreau! vorbise Xavier apăsat, lăsându-mă mască. Când ne-am angajat amândoi în asta, nu îmi amintesc să îți fi spus că îți permit să îmi încalci intimitatea peste tot, brunetul continuase, arătându-și nemulțumirea față de comportamentul lui Renan. Era și cazul.
— E din cauza ei?
Sângele mi-a umplut corpul de fierbințeală, iar palmele îmi transpirau deja abundent. Nenorocitul! A realizat la timp că eu îl îndepărtez pe Valeante de el.
