După trei ani de la evenimentele nefericite din sânul familiei Valeante, totul pare să se reîntoarcă la făgașul normal. Însă când Xavier descoperă lucruri la care nu s-a gândit vreodată, se găsește prins în mrejele unor minciuni țesute de minți otră...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Un sunet puternic venise din afară, făcându-mă să tresar din somnul chinuit pe care îl savurasem preț de câteva ore. M-am întors pe o parte în așa fel încât să zăresc ceasul de pe perete, care în lumina obscură indica ora șase și jumătate în zori. Afară încă ploua, sunetul stropilor care se loveau de geamuri răsuna în toată casa ca o muzică când mai alertă, când mai lentă, sub atenta dirijare a vântului. Apoi, în mijlocul liniștii, un fulger tăia din când în când cerul, acompaniat fiind din când în când de către un trăsnet care lovea din depărtare.
Era terifiant, era plăcut.
M-am foit obosită pe canapeaua moale din sufragerie, găsindu-mi loc cu fața în sus, privind lustra care atârna într-un mod ce se dorea a fi luxos, în realitate fiind doar o imitație ieftină. Am oftat prelung și m-am ridicat în șezut, încercând să găsesc o soluție potrivită pentru o problemă ce nu îmi dădea pace.
Xavier era la un perete distanță de mine și, cel mai probabil, încă era plecat pe tărâmuri necunoscute și intenționa să se întoarcă de curând, fapt ce mă terifia într-o oarecare măsură. Ce urma să îi spun în așa fel încât să mă creadă?
Adevărul! O parte din creierul meu îmi sugerase asta de câteva ore bune, însă inima îmi spunea că nu avea să mă creadă sub nicio formă.
Nici bine nu îmi terminasem gândurile că ochii mei alunecaseră asupra lui Xavier care ieșise buimac din cameră, ținându-se, într-o oarecare măsură de peretele din apropierea lui. Era amețit și slăbit, cel mai probabil din cauza medicamentelor care aveau să îl țină în loc pe brunetul cu ochi albaștri încă o zi. O mișcare foarte inteligentă din partea celui care îi oferă suplimentele!
— Ce mi-ai făcut? vocea lui a scruntat încăperea, dându-mi de înțeles că ceea ce urma era mai rău decât scenariile pe care mi le-am construit eu.
A traversat camera în grabă și mi-a prins încheietura cu mâna lui, strângându-mă puternic și aruncând, în același timp, săgeți ascuțite cu ochii lui înspre mine.
— Nimic! am murmurat încet, dezamăgită de felul în care Xavier reacționase. La fel de nechibzuit și brusc, și din nou, îndreptat în direcția mea.
— Nu m-am teleportat aici de unul singur sau de dragul tău așa că ai face bine să îmi spui ce naiba se petrece aici?! vocea lui devenise din ce în ce mai aspră și când mă bruscase în așa fel încât să ajung la nivelul lui, am realizat că mă joc cu cine nu trebuie și că, încă odată, îmi complic viața când nu trebuie.
— Ai adormit la volan! Ai insistat să mă aduci acasă, domnule Xavier, apoi mai și dai vina pe mine! Ți-ai făcut-o cu mâna ta! mi-am ridicat vocea, încercând să îmi retrag mâna din a lui.
Mi-a dat drumul la mână, privindu-mă cu aceași încruntare, ochii lui albaștri păstrau o reflexie fadă a chipului meu, iar furtuna din interiorul lui părea să se domolească.
