Roșu și sacrificiu

Duelul

     Era seara târziu. Străzile Parisului păreau părăsite. După lucrul din cursul zilei lumea se retrăsese pe la casele lor și se odihnea în plăcutul cerc familial. Din când în când mai trecea câte un grup de gărzi cardinaliste cântând și fluturând cu spadele. După ce dispăreau în colțul străzii, aceasta se cufunda din nou în liniște.

     Dar iată că la Poarta Saint-Antoine, până acum pustie și ea, apare călare un tânăr. Nu pare a fi un parizian, ci mai degrabă un provincial. Hainele îi sunt prăfuite, semn că a petrecut mult timp în șa. Asta vine să o dovedească și sudoarea de pe gâtul calului său maroniu, și spuma albă de pe frâu în jurul gurii. Penele pălăriei îi sunt șifonate și zburlite, iar chipul îi pare obosit. Hainele-i sfâșiate îi atârnă în zdrențe de pe umeri, fapt care te pune cu gândul la un eventual duel la care a participat pe drum.

     Un tânăr... să-i schiţăm portretul dintr-o singură trăsătură de condei: închipuiţi-vă pe Don Quijote la optsprezece ani; Don Quijote fără armură, nici pe piept, nici pe coapse, un Don Quijote îmbrăcat într-o haină scurtă de lână, a cărei culoare albastră se schimbase cu vremea, bătând nedesluşit când în mov, când într-un azuriu ca cerul. Faţa prelungă şi oacheşă, umerii obrajilor ieşiţi în afară, semn de viclenie: muşchii fălcilor vânjoşi, alt semn, după care deosebeşti fără greş un bearnez, chiar când nu poartă beretă: tânărul nostru purta însă o beretă împodobită cu o pană; privirea deschisă şi ageră, nasul vulturesc, dar bine făcut; prea înalt pentru un băieţandru, prea scund pentru un bărbat împlinit; un ochi mai puţin încercat l-ar fi luat drept fiul unui fermier, plecat în călătorie, dacă nu i-ar fi văzut spada lungă care, atârnată la cureaua de pe piept, se lovea de coapsa stăpânului, când acesta umbla pe jos, sau de părul zburlit al calului, când umbla călare.

     Cu mâna în şold, și un zâmbet şmecher pe buze, se apropie de ofițerul ce stătea de gardă în acea noapte și cu o voce în care se putea desluși un curat accent bearnez , îi șopti ceva gărzii de noapte. Ca răspuns, acesta îi arătă o anumită stradă, spre care acesta își struni calul și o luă la galop în direcția indicată.

     Dar în momentul în care dădea colțul străzii Saint-Honoré, la urechile acestuia ajunse zgomot de săbii încrucișându-se. Își încordă auzul și desluși un nechezat de cal, prăbușindu-se la pământ sub o lovitură îndemânatică de pumnal. Bearnezul își struni calul în direcția din care venea zgomotul. Metalul săbiilor continua să răsune în noapte.

     După ce ocoli în grabă mănăstirea Jesuiților, zări, la lumina unui felinar, un grup de oameni. Patru din ei purtau uniforma albastră ale muschetarilor, foarte respectată pe acele vremuri. Aceștia se țineau în pozitie de apărare, unul lângă altul. Trei din ei erau călare, iar calul celui de-al patrulea se zbătea la trei pași depărtare cu un pumnal înfipt în grumaz, nechezând înfundat. Toți patru purtau măști care le ascundeau complet fețele. În fața lor, în picioare, în poziție de atac, opt gărzi cardinaliste, iar la picioarele lor, doi din camarazii acestora, grav răniți sau chiar pe moarte.

     În lumina lunii licări focul unei archebuze, se auzi o detunătură și unul din călăreți căzu de pe cal gemând, dovadă că focul îsi atinse țelul. În același moment, se auzi un țipăt și unul din ei vociferă în noapte numele:
-Louis!

      Acest foc de archebuză, prim afront după o pauză în care inimile se însuflețiră pentru un nou atac și o nouă apărare, dădu startul unui măcel oribil. Cel ce îi strigase numele rănitului se întoarse înflăcărat spre cel ce trăsese focul asupra sa, și zicând: