O mantie în noapte

43 19 5
                                    

          Târziu în noapte, o uşiță secretă a Luvrului se deschise pentru a îi oferi trecerea unei mantii să iasă şi pentru a se închide mută în urma sa. Această mantie, odată ce se văzu în stradă, se orientă şi o apucă pe străzi lăturalnice, după toate aparențele ştiind cu exactitate unde se îndrepta şi cu ce scop.

          Dar fără urmă de îndoială că misiunea cu care era împuternicită era de o importanță crucială, căci se oprea la fiecare colț de stradă, privind prudentă în lături, după care îşi relua mersul grăbit, momentan asigurată că nu era urmărită. Se strecură astfel, prin străzi părăsite, ocolind locurile publice, ținându-se lipită de clădiri şi privind des înapoi, parcă temându-se de ceva. Tot mergând astfel, prudentă şi înfricoşată, dar hotărâtă de a nu se abate de la drum, ajunse într-un târziu la locul pe care, după toate aparențele, îl alesese drept fiind țelul călătoriei sale.

          În fața sa se ridica falnică o mănăstire înaltă, nobilă, cu o alură fantomatică. Pereții arşi şi murdari de funingine ale acesteia nu o opriră însă din mers şi mantia îşi continuă drumul. Urcă grăbită dar oarecum speriată una câte una treptele catedralei şi pătrunse înăuntrul clădirii. Scrută cu privirea întunericul altarului şi îşi dibui calea spre confesionalul fratelui Rouvray, îi deschise uşița şi se aşeză în strană.

          Întinse mâna în stânga şi încercă să deschidă trapa ce ducea, după cum ştim, înspre criptă. Uşa era încuiată dublu, nu avea cum să intre. Puțin încurcată de acest obstacol neprevăzut, mantia începu a bate energic cu pumnii în uşa criptei, în speranța de a găsi în subteranul bisericii personajele pe care spera să le vadă şi pe care venise să le găsească.

          Nu îi fură înşelate aşteptările, căci în scurt timp, o voce bine cunoscută răsună din interiorul criptei, întrebând:

           -Qui vive?

          Tresăltând de fericire, mantia întinse mâna şi, drept răsluns, lovi de trei ori în uşă, la intervale, după toate aparențele, din timp prestabilite. Imediat uşa se descuie şi privirile mantiei putură desluşi patru figuri în semiumbra criptei, şi pe a cincea în primplan. Răsuflă uşurată. Dar nu asta fu şi reacția celor cinci umbre, căci patru dintre ei strigară într-un glas în care se putea citi o mirare sinceră şi nemărginită numele:

          -Blanche!?

          Louis, primul care dăduse răspuns bătăilor în uşa criptei, şi cel care descuiase uşa o pofti pe demoiselle mantie să intre, de-a dreptul frapat de această apariție subită şi neaşteptată, care îl făcu să se cutremure şi să facă un pas înapoi.

          La fel de mirată de apariția demoisellei Blanche în criptă, precum fusese la rândul său şi Louis, Dianne se sculă de pe scaunul pe care stătuse aşezată până la intrarea fetei şi o întâmpină cu paşi şovăitori, privind-o cum nu se poate mai mirată.

           Recunoscându-şi la rândul său suverana, Blanche înaintă.

          -Cine e Blanche? întrebă oarecum încurcat Henri.

          -Una din demoisellele de onoare ale reginei mamă, mai exact favorita sa, prietena intimă a Jaquelinnei, răspunse René pălind neaşteptat.

          -Aveți dreptate, Monsieur, încuviință Blanche, şi anume Jaquelinne a fost cea care mi-a spus unde vă pot găsi, Alteță, i se adresă ea dauphinei. A mai zis că dacă nu vă găsesc aici, nu are rost să caut altundeva, pentru că nu voi reuşi să vă găsesc. Demoiselle vorbea repede, gâfâind agitată.

Roșu și sacrificiu Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum