Roșu și sacrificiu

Legenda dauphinei

          Lumina lunii cădea melancolică pe umărul dezgolit al dauphinei şi la această lumină, o pată neagră se contură, o pată care, spre marea mirare a lui Henri, luă încetul cu încetul forma unei măşti.

           Pe obrazul drept al măştii, decupâns oblic ochiul, se desenă o semilună. Suprafața măştii era brăzdată de multe mici zgârieturi. Cu o mână hotărâtă, Louise luă un pumnal şi crestă suprafața pielii, de sub care curseră câteva picături de sânge. Dianne le lăsă să se scurgă pe lamă, după care, înmânându-i pumnalul însângerat lui Henri.

          -Iată, zise ea, secretul chevalierului Amaury. Cu ajutorul acestui sânge, chevalier Amaury i-a pansat lui Louis rana în noaptea duelului, cu ajutorul acestor lacrimi de mască, René m-a trezit din acel somn teribil care se numeşte anticamera morții, cu acest sânge dauphina Franței i-a uşurat suferințele acsstui biet bătrân Jean de Calais. Monsieur, îmi veți afla legenda.

          -Ziua în care s-a început totul, e o zi pe care nu o voi uita niciodată. începu Louise povestirea sa.

          -Era o zi însorită de primăvara devreme. Atunci aveam doar optsprezece ani. În ziua aceia, toată curtea Franței era plecată în deplasare iar Palais Royal era pustiu, la fel ca și Luvru. Toată nobilimea Franței era plecată la Havres împreună cu familia regală ca să o întâlnească la sosirea sa în Franța pe infanta spaniolă Louise de Blanc-Mesnil.

          Dianne făcu o pauză și își puse mâina pe inimă închizând ochii cu un oftat îndurerat, ca pentru a-și calma bătăile nebunatice ale inimii, și ași aduna gândurile , după care continuă:

          -Această zi a rămas un mister nedeslușit chiar și până acum pentru mine și prietenii mei. Evenimentele acestei zile mi-au rămas bine întipărite în memorie, le văd ca și acum, de parcă aș fi fost și acum acolo. zise ea cu o voce tremurândă.

          -În acea noapte nu am putut adormi, închizând ochii vedeam doar coşmaruri. Albert îmi era pe atunci unicul prieten cu care puteam vorbi deschis. Bufon al regelui, mai bine zis în slujba mea, Albert era mai mult prieten decât bufon. Era singura persoană în care aveam încredere, unica persoană care ştia să mă aline când îmi era greu, singurul care se complica să-mi şteargă lacrimile şi să-mi gonească singurătatea.

          El a fost deci cel la care m-am adresat în acea noapte ciudată. M-am strecurat în linişte pe coridoarele întunecate ale Luvrului, până am ajuns la uşa ce ducea în camera sa. Am împins uşa fără zgomot şi m-am apropiat de pat să îl trezesc.

          -E imposibil de dormit bine la Luvru,, mormăi el morocănos prin somn.

           -Albert, trezeşte-te! am insistat eu.

          -Ce e?mi-o reproşă el vădit nemulțumit.

          -Magnetism...

          -Ce? sări el din pat.

           -Magnetism! repetai eu tremurândă.

          -Felicită-l pe Dominique din partea mea. A reuşit să ascundă la Luvru o sectă de maçoni fără ca eu să-mi dau seama. răspunse el nepăsător culcându-se la loc şi trăgându-şi plapuma peste cap.

          -Nu e vorba de maçoni, Albert,ci de magnetism. E un flux foarte puternic în Luvru.

          -Probabil că confesorul tău, fratele Rouvray, ține reşedință la Luvru şi nu ai fost anunțată.

          -Nu e magnetismul lui, sunt sigură, e o forță cu mult mai puternică,care nu mă lasă să adorm. Mă macină pe dinăuntru.

          -Şi deci ai hotărât să te răzbuni pe bietul tău Albert şi să-i macini lui somnul. se jelui acesta.