Roșu și sacrificiu

Antidotul

          -Qui vive? răsună vocea santinelei de noapte prin unul din coridoarele Vaticanului.

          -Cel ce încă nu a văzut apusul, răspunse într-o italiană curată şi cu o voce absolut calmă Gabrielle, având grijă să-i confere vocii sale un timbru preponderent masculin, afundându-şi mai mult chipul în gluga rasei.

          -În regulă. Puteți trece, răspunse gardianul, deschizând cu o mână uşa pe care o păzea, iar cu cealaltă poftindu-le să intre. Au pătruns într-un coridor lung şi întunecat, pe care merseră ceva timp în întuneric, când întrebarea deja o dată pusă răsună din nou.

          -Cel ce şi-a dat sângele pentru o lacrimă, fu răspunsul Gabriellei, şi iarăşi drumul le fu deschis.

          Camille păşea înainte cu siguranță, neânfricată, liniştită, netulburată, cu capul ridicat şi un surâs cutezător pe buze. Dianne, din contra, profund zguduită de tot ce văzuse, nedumerită de tot ce urma să vadă, de-a dreptul înfricoşată de ce se întâmplase în acea noapte, păşea nesigură pe urmele Gabriellei, privind neâncrezător în lături, ciulind urechea la fiecare foşnet, simțind mereu suflarea enigmatică a măştii de fier în ceafă şi prinzând curaj la fiecare murmur al acestei, înainta îngândurată.

          Au trebuit să treacă printr-o multitudine de coridoare şi labirinte. Fiecare uşă era păzită de câte-un gardian care cerea parola de trecere.

          ,,Cel orb care-a văzut lumina,, ,,Îngerul cu o aripă ruptă,, ,,Cartea cu o pagină lipsă,, ,,Trandafirul fără spini,, şi multe alte misterioase parole de trecere au fost pe rând rostite cu aşa un sânge rece şi un calm nederanjat, care mai că reuşeau să o înfioare pe biata dauphină. Dar, cu toate astea, dispariția misterului din ultimele vorbe a Gabriellei o sperie cu atât mai mult, cu cât pentru acest răspund Gabrielle renunță la vocea masculină şi răspunse:

          -Trimişii papei şi al cardinalului francez.

          -Semnul de recunoaştere al Monseigneurului de Rohan? ceru gardianul.

          Margueritte îşi adună tot curajul şi întinse mâina înmănuşată în care ținea moneda înainte, încercând din răsputeri să-şi ascundă tremurul mânii.

          -Dacă a-ți ajuns până aici, veți şti de unii singuri cum să vă continuați drumul, răspunse gardianul dându-se la o parte pentru a deschuia o uşă mare şi grea de fier şi a le lăsa să pătrundă...într-o cameră goală. Nu avea uşi, nimic nu amintea de prezența unei ieşiri, nici o tapiserie, nici o mobilă, absolut nimic. Pereții goi şi reci te băgau în sperieți de-a binelea. Uşa se închise în spatele lor cu un scârțâit dombru şi se încuie dublu.

          Louise ascultă zgomotul făcut de zăvor cu o strângere de inimă, dar încrederea în sine îi reveni când o văzu pe Camille zâmbind în întunericul rasei. O întrebă din priviri ce le rămâne de făcut. Unicul răspuns pe care îl primi fu un hohot nestăvilit de râs care o făcu să se cutremure din întreaga sa ființă.

          Îşi amintise subit de avertizarea viziunii, de vorbele sale, de faptul că nu trebuia să aibă încredere în spioana cardinalistă. Imaginația sa obosită, în delirul şi neştiința sa, o făcură să creadă că se lăsase prinsă într-o capcană întinsă de şireata spioană. Făcu un pas înapoi şi o privi pierdută.

          Camille însă îi înşelă aşteptările, căci se potoli din râs la vederea dezinvolturii bietei prințese, şi se mulțumi să îi surâdă. Scoase atunci copia cheii papei din buzunarul adânc al sutanei călugăreşti şi o împlântă cu o mişcare bruscă până la mâner într-o gaură minusculă din podea pe care până atunci o ținuse ascunsă sub talpa pantofului, nepierzând-o însă din priviri pe Margot.