Roșu și sacrificiu

Suferință şi noblețe

           Marilor catastrofe le urmează mereu calmul, un calm înfiorător, dar consolator. Era dimineața devreme, nori mari şi albi încununau Parisul, desenându-se fără umbre sub o lună palidă şi fără față. Spectacolul pe care îl prezenta atunci Place de Grève era unul din cele mai oribile.

          La lumina sepulcrală a lunii, în umbra primelor raze de soare, prin fumul suriu deja rar şi plăpând, Place de Grève prezenta un spectacol macabru.
          Alături, cu o alură macabră şi funebră, se ridica spitalul Saint-Supplice, cu pereții negri de cenuşă şi suferință. La intrare, rezemat de uşa grea metalică, putea fi văzută silueta unui tânăr, privind cu curiozitate în interiorul clădirii, dar neândrăznind să păşească înăuntru.

          Acesta era Henri, care, încăpățânat cum era, luase decizia de a fi curios până la capăt. Şi el auzise strigătul dauphinei, căzând jos în mulțime, dar când însfârşit ajunsese la locul din care auzise acel strigăt, nici zare de dauphină.

          Atunci, neştiind ce să creadă, acesta se aruncase în mulțime, căutând să vadă fețe cunoscute. Într-un sfârşit, reuşi, prin gălăgia oribilă şi panica asurzitoare, să distingă vocile lui René şi Albert, reunite într-un cor de disperare căutându-i pe ceilalți doi tovarăşi ai săi.

          Îi urmărise prin mulțime, căutând împreună cu ei, fără a atrage atenția celor doi asupra sa. Îi auzi scoțând un strigăt de fericire, urmat de un suspin sfâşiat, la vederea dauphinei şi a protectorului său. Le împărți bucuria întrevederii, precum şi neliniştea care urmă.

          Îl văzu pe René îngenunchind lângă cei doi şi murmurând cu o voce încărcată de emoție numele dauphinei, îl urmări cu privirea desprinzând-o pe prințesă din brațele lui Louis, îl văzu pe Albert ridicându-l pe muschetarul însângerat de la pământ şi îi urmări pe amândoi îndreptându-se spre spitalul Saint-Supplice, pentru a le acorda celor doi ajutorul medical de care aveau urgentă nevoie.

          Acum, Henri stătea în pragul Saint-Supplice, spectator pasiv aici ca şi mai devreme, ca şi în noaptea duelului, urmărind după ce se întâmpla între cei patru nobili. O văzuse pe Louise depusă grijuliu pe un pat, cu părul auriu încâlcit frumos peste chip, cu ochii închişi. Îl văzuse pe Louis, culcat alături de ea pe un pat deja roşu de sângele pe care acesta îl pierduse.

          Între cele două paturi, un tânăr medic, se mişca cu repeziciune, aducând bandaje pentru rănile muschetarului şi strigând comenzi ajutoarelor sale. Îl văzese pe René îngenuncheat lângă patul dauphinei, ținând mâina sa rece şi firavă între degetele sale tremurânde şi fierbinți.

           Îl văzuse cu mirare scoțând de sub mantie un flaconaş cu un lichid roşiatic, pe care-l agită pentru o clipă în bătaia lunii. Îl deschise cu o mişcare suavă, manifestând o clar vizibilă venerație pentru conținutul pe care îl ascundea, şi îşi umezi degetele în acel lichid sângeriu. Îşi apropie mâina astfel pătată de buzele palide ale dauphinei şi, nu fără un tremur de emoție, le murdări de sângele din flaconaş. Duse apoi mâina deasupra chipului său adormit, şi cu o voce abia auzită din cauza tremurului care o zguduia, murmură" Vindecă".

          Henri fu nespus de mirat să vadă, cum chipul prințesei căpătă culoare, cum pieptul său se umflă sub o respirație precipitată, cum pleoapele sale se mişcară şi se deschiseră, lăsând privirea încă încețoşată a Marguerittei să contempleze chipul blajin al muschetarului.

          -Robert, murmură el privindu-l pe René drept în suflet, apoi, dându-şi seama de greşeala pe care o comisese, continuă, cu o voce sacadată şi încă slăbită, dar în care se citea o forță şi o hotărâre supremă: