Possessive Love - Harry Styles A.U. - II. Bounds

Capitolul 18

Cand seara a venit, am fost cea mai fericita persoana de pe pamant. Stiam ca Harry va pleca. E ironic, chiar e. Inainte, daca el mergea pana la magazin, mi se facea dor de el, iar acum, abia astept sa plece... totusi, inca imi e dor, dar imi e dor mereu. Imi e dor de cum eram noi inainte, de copiii mei, de familia mea...

Nu prea vorbesc despre familia mea. De fapt, nu vorbesc despre ea deloc, deoarece cei din Chicago au fost inlocuiti cumva de Harry si baieti. Si nu va ganditi ca i-am uitat, nu, nici macar pentru o secunda. Dar asa era acum. Discutia despre mama si tatal meu era un subiect interzis in actuala mea familie. Cred ca le era teama ca o sa mi se faca dor de Chicago si o sa fug inapoi. Si nu pot nega. Imi e dor de Chicago si de cei de acolo, imi e dor de o viata normala, dar nu pot pleca. Nu acum. Nu cu copiii.

Inima imi tresarea de durere la amintirea copiilor mei. Ma bucuram ca erau cu Semi si Sisi, stiam ca ei pot avea grija de ei cel mai bine acum, dar gandul bolnav ca s-ar putea sa nu ii mai vad ma copleseste de fiecare data. Pentru ca exista posibilitatea ca nici eu, nici Harry sa nu ne mai intoarcem si acum incep sa ma gandesc daca sunt destul de mari sa isi aminteasca de fetele noastre si peste zeci de ani, daca mi-au retinut vocea si mirosul, daca stiu cine sunt mama si tata... dar am petrecut atata timp departe de ei, incat nu m-ar mira sa inceapa sa uite. Asa e mereu. La inceput, uiti lucruri marunte, cum ar fi anumite ticuri verbale, cum le suna vocea adormita... iar apoi mirosul si in cele din urma, vocea. Momentul cand realizezi ca in amintirile tale, vocile lor nu mai exista si parca sunt niste cuvinte vazute mai mult decat auzite este momentul in care i-ai uitat si pana si imaginea devine incetosata. Ar trebui sa stiu, la fel mi s-a intamplat si mie. Nu stiu cum le suna vocea parintilor mei, iar in anumite momente, daca e o amintire destul de indepartata, pana si imaginea lor e decupata. Stiu, ar trebui sa imi fie rusine.

Au trecut cateva ore de la cearta mea cu Harry. El a ramas in tot acest timp in pat, cu spatele la mine, iar eu pe jos langa perete, privind in gol. Imi era frica sa misc in camera asta micuta si sufocanta. Orice pas facea ca podeaua sa scartaie. Oriunde imi aruncam ochii ma durea: in fata mea, Harry. In dreapta mea, lamp ape care am aruncat-o. In stanga mea, parchetul zgariat in care mi-am infipt unghiile in tot acest timp. Iar in spatele meu, peretele de care am fost trantita si care parca ma tine proptita de el. A fost o adevarata schimbare de decor cand Harry s-a ridicat din pat si mi-a lasat drum liber privirii spre peretele opus crem... un crem de rahat. Si-a schimbat tricoul rapid si a pus geanta nenorocita pe pat. Si-a luat un pachet de tigari nou si dosarul. Dosarul care inca imi facea varful degetelor sa furnice. Si a facut toate astea, privindu-ma in ochi fix, glaciar.

- Dupa toate rahaturile pe care le-ai facut, nu te mai pot lasa singura. Noi o sa plecam, iar tu ramai aici cu fetele.

- Care fete? am intrebat, fiind tematoare ca s-ar putea sa mi-o arunce in carca pe Kim.

- Sophia, care oricum e gravida si nu face nici pe dracu', si Perrie, care doar ma enerveaza cu prezenta ei. Veti sta aici, iar usa va fi inchisa. Cheia va fi la mine.

- Da, sa traiti! am spus ironic, facand gestul sugestiv cu mana.

- Ce ma bucur ca esti bine dispusa! a raspuns el la fel de acid.

Isi inchidea la loc bagajul care acum imi era nefolositor.

- Nu ai de gand sa mai iei o pastila? am intrebat in batjocura, facandu-l sa se opreasca in loc.

Nu ma asteptam la reactia asta. Intuiam o reactie rapida, taioasa, sarcastica, asa cum e Harry, dar in schim, pur si simplu s-a blocat si a privit in jos. A stat asa un moment, dupa care aproape robotic a pornit si a iesit din camera, lasandu-ma singura.