ORFANII Vol. 1 Blestemul Renașterii

7. Înapoi Pe Marginea Prăpastiei

Îmi strâng pumnii şi încerc să nu mă uit în faţa mea. Sau în stânga, în dreapta, niciunde... doar în jos. Podeaua de sub picioarele mele pare singura ce nu mă priveşte suspect, ca pe o criminală, deşi o să se întâmple şi asta dacă mă mai holbez mult la ea.

- Următorii!

Strigă domnul Bones, gesticulând din mâini şi dând indicaţii şoferilor de pe autobuze şi elevilor. Ghinioniştii al căror nume începe cu blestemata literă "D".

Alice nu exagerase. Imediat după prânz, un anunţ extrem de calm, ieşit din difuzoare, ne-a dat de ştire că toţi cei al căror nume începe cu litera D, vom primi câteva întrebări din partea poliţiei. Ni se sugerase, normal, să rămânem calmi, pentru că e doar procedura standard.

Bineînţeles, poliţia te pune pe lista de suspecţi a unei răpiri urmată de sinuciderea victimei, dar nu trebuie să îţi faci griji, e complet normal.

Din acel moment, un nod dureros mi s-a proptit în gât şi refuză să dispară, chiar dacă sunt complet nevinovată şi nici măcar nu am vorbit vreodată cu Amy Marow. Doar simplul fapt că sunt suspectă mă înnebuneşte. Pe mine şi pe alţi 68 de elevi ai liceului Waldorf. Chiar dacă cel mai probabil acel D vine de la prenume, i-au luat şi pe cei cu D-ul în nume, doar ca să fie siguri. Şi astfel s-a adunat o imensă listă de suspecţi pe care vor să îi interogheze astăzi, aşa că i-au lăsat pe cei mai mici, clasa a 9-a şi a 10-a să fie chestionaţi în liceu, pe motiv că sunt mai mici şi mai predispuşi la panică. Cei din ultimii doi ani vor sfârşi la secţie. Eu sunt clasa a 11-a şi în momentul ăsta sunt foarte, foarte predispusă la panică.

Mă bucur că Alice şi Lucas nu au niciun D în buletin, încerc să mă gândesc la asta ca să nu îmi treacă prin cap că mi-ar fi fost mult mai uşor acum dacă i-aş avea lângă mine. Fraţii mei vitregi par angajaţi într-o confruntare de priviri furioase, deci nu primesc niciun sprijin de la ei. Bineînţeles, mai e şi Dwayne, dar el a decis iar să nu mă mai bage în seamă. Scena de azi dimineaţă mi se pare un vis, faptul că i-am atins cicatricele de pe piept... şi toate acele lucruri pe care mi le-a spus, nu par reale.

E la distanţă de mine, aliniat cu ceilalţi elevi, dar postura corpului său şi privirea îmi dau de înţeles că e foarte încordat. Maxilarul i se încleştează regulat, iar asta a început să mă sperie. Dacă aş fi cineva necunoscut, ca poliţistul din faţa lui, l-aş bănui pe Dwayne de ceva... pare mult prea tensionat. Am înghiţit în sec, deja gândindu-mă cum să îi atrag atenţia, pentru că... refuz să cred că într-adevăr are ceva de-a face cu asta.

Profesorul făcu din nou sortarea şi eu am fost plasată în următorul autobuz şcolar. E prima dată când mă urc în unul, dar clar nu mă gândeam că destinaţia o să fie secţia de poliţie atunci când o să călătoresc cu un astfel de autobuz.

M-am oprit pe mijloc, la rândul din dreapta şi am trecut la fereastră.

Dax şi Danica urcară după mine, el pare că are de gând să se ducă în spate la prietenii lui, dar Danica îl prinse de cot şi aproape îl aruncă pe un scaun, îl împinse la fereastră şi se aşeză lângă el. Imediat a început o ceartă silenţioasă. Ar face bine să îşi rezolve problema cât mai repede, altfel cineva, aici sau acasă, o să le observe comportamentul.

- E ocupat? mi-am ridicat privirea spre băiatul din stânga mea. Îmi oferi un zâmbet larg. Fir-ar să fie, nu am chef de aşa ceva acum.

- Da! Mişcă-te mai în spate!

Fusesem prea atentă la fotbalist şi disperată să găsesc repede o replică ce să îl alunge pe el şi rânjetul lui, aşa că nu observasem umbra neagră ce s-a materializat în spatele lui.