ORFANII Vol. 1 Blestemul Renașterii

18. Du-te-vino

Nu am putut să reacţionez în niciun fel, poate ar fi câteva, dar încerc să mă abţin şi să nu leşin tocmai acum. Ştiu doar că după ce mi-a spus mai devreme, am tras o gură mare de aer pe care încă nu am eliminat-o încă şi începe să mă ameţească.

El îşi trecu limba peste buze şi mă privi cu tandreţe.

— De ce e asta o veste rea? mi-am găsit curajul să întreb când am putut respira din nou. M-am mişcat din braţele ca să e poată ridica, începu să se plimbe agitat.

— Pentru că încă nu mă cunoşti, Dakota. Şi cum ai putea... râse cu melancolie şi apoi merse la fereastră, de unde îmi vorbi cu spatele, dar nu o să îl urmez acum când şi-a găsit în sfârşit curajul.

— Azi se face o săptămână de când ne-am întâlnit, cum ai putea să mă cunoşti? Tot ce ai văzut în zilele astea e partea bună din mine, ce ai cunoscut până acum e Dwayne sub control, nu cel distrus. Nu cel real. Vorbi cu atâta de amărăciune, încât nu m-am putut abţine şi am mers în spatele lui, l-am prins de mână şi l-am întors spre mine. E atât de mult mister în ochii lui, atât de multe secrete, multă durere şi disperare. Aş vrea să găsesc o urmă de lumină şi speranţă, dar nu e, faptul că începe să simtă ceva pentru mine e o tragedie pentru el.

— Uiţi că nici eu nu sunt tocmai o păpuşă de porţelan. Nu vreau să te subjugi pentru mine, fii cine eşti, şi nici tu nu mi-ai cunoscut încă instabilitatea.

Zâmbi uşor şi îmi atinse obrazul cu vârful degetelor.

— Şi tu obişnuieşti să dispari în lumea largă doar ca să fugi de oraşul ăsta nenorocit şi toţi cei pe care îi cunoşti?

— Poate.

Dwayne zâmbi şi se întoarse iar spre fereastră, eu m-am aşezat în spatele lui şi l-am strâns în braţe.

— Nu e vorba doar de asta, de ceea ce ştii deja, dar sunt atât de multe lucruri pe care nu le ştii, Dakota. Alice ţi-a spus doar ce ştie toată lumea, că după moartea familiei mele m-am închis în mine, în muzică şi încă nu m-am vindecat nici măcar puţin. Muzica mea nu a fost singurul meu leac atunci, au fost altele mult mai... puternice, pe care nu le pot şterge cu buretele oricât mi-aş dori. Tot ce am făcut e acum o parte din mine şi pur şi simplu e prea mult să te aduc în viaţa mea.

Se întoarse spre mine şi mă apucă de braţe.

— Nu lăsa asta se întâmple, Dakota. Nu-mi da voie să mă apropii de tine, nu-mi da voie să te distrug. Pleacă! Pleacă acum şi spune-mi să nu mă mai apropii niciodată de tine.

Disperarea de pe chipul şi din vocea lui e o antiteză a mea, care am rămas plată şi fără nicio reacţie. Mă zgudui uşor, parcă să mă trezească dintr-o transă.

— Te rog, fă-o, Dakota! Nu pot să suport gândul că te voi răni, eu sunt ultima persoană de pe lume de care ai nevoie acum. Goneşte-mă din viaţa ta până nu ajung să o distrug, aşa cum fac cu tot ce există în jurul meu.

Hotărârea din privirea lui, alături de disperare, m-au înfuriat doar pentru o secundă, dar ştiu exact ce simte şi nu o să îl critic. Dwayne nu are nevoie acum să mă agăţ de el, să îi spun că nu o să plec niciodată şi o să fiu alături de el orice ar fi, cumva asta ştie deja, nu are nevoie de suportul meu acum, ci de aprobarea mea. Să îi arăt ce înseamnă cu adevărat ce spune el acum, iar după ce mi-a afirmat că nu mai poate trăi fără mine, ştiu ce am de făcut.

— Bine, am răspuns cast, nederanjată de disperarea lui evidentă. Oricum o să fiu foarte ocupată în perioada asta şi nu vreau să fiu o povară şi pentru tine. Nu o să mă bag cu bocancii în viaţa ta, Dwayne.