ORFANII Vol. 1 Blestemul Renașterii

8. Replici Cu Dublu Sens

Toată lumea urăşte ziua de vineri, probabil pentru că e ultima, şi energia e deja la nivel critic. Eu, pe de altă parte, o ador, cel puţin de când am început să frecventez şcoala în mod normal, mi se pare că vinerea trece foarte repede şi te poţi gândi liniştit la weekend.

Astăzi însă mi-a dispărut entuziasmul ăla contagios. Poate e de vină faptul că de ieri după-amiază plouă încontinuu, sau testul de la matematică, pentru care am învăţat toată noaptea şi simt că nu am reţinut nimic.

Sunt mai multe opţiuni pentru starea mea actuală, dar nu vreau să mă gândesc la una anume... la cea mai probabilă.

- Sper ca astăzi să înceteze drama. Dacă mai văd vreo elevă plângând după Amy Marow, o să îmi tai venele să le dau eu încă un motiv de jale.

Da, nu sunt singura cu o stare proastă. I-am zâmbit lui Alice cu jumătate de gură, apoi am privit amândouă prin parbriz. Furtuna e tot mai puternică.

- Lucas, slabe şanse să fii un gentleman şi să ieşi tu primul cu umbrela, nu? După întrebarea lui Alice, capul lui Lucas apăru între scaune.

- Îţi baţi joc de mine? Machiajul ăsta ţi se pare făcut pentru un gentleman? Arătă cu degetul spre faţa lui, Alice îşi dădu ochii peste cap, iar eu am început să râd.

- Nu cred că o să cedeze cineva, aşa că fiecare e pe cont propriu. Am capitulat eu, scoţându-mi umbrela şi deschizând uşa. Josh mi-a propus azi-dimineaţă să mă aducă. Sunt sigură că el mi-ar fi deschis uşa acum şi mi-ar fi ţinut umbrela, dar nu regret că am venit cu Alice şi Lucas.

Ieri au apărut la poarta mea, asta după ce miercuri după-amiaza s-au comportat exemplar şi nu mi-au pus mai multe întrebări decât era nevoie. Pentru ei nu a fost o surpriză felul în care a dispărut Dwayne... sau că ieri a lipsit de la şcoală şi nu a mai dat niciun semn de viaţă. Dar pentru mine e. Ar trebui să mă obişnuiesc cu asta, să învăţ că ăsta e stilul lui, dar după fiecare oră ce trece şi nu aflu nimic despre el, devine tot mai înnebunitor. Doar gândul că acum e undeva şi suferă, încercând să îşi trimită demonii înapoi în întuneric...

Am oftat şi am coborât din maşină, străduindu-mă să ţin umbrela şi să nu mă zboare vântul cu totul. Tot părul mi-a venit pe faţă şi umbrela mi-a zburat pe spate... apoi un monstru a apărut în faţa mea.

Am ţipat scurt şi m-am lipit cu spatele de maşină, nereuşind să mă abţin. Inima mi-a luat-o la sănătoasa şi ploaia a reuşit să mă facă fleaşcă în trei secunde.

Un nemernic nu avusese altundeva unde să parcheze decât lângă maşina lui Alice, iar eu aproape că am ajuns umplutură între ele. Eram gata să îl înjur când am izbit portiera în spatele meu, apoi mi-am dat seama că maşina e chiar un monstru, nu mi s-a părut. Mi-am dat părul pe spate şi am reuşit să îmi redresez umbrela deasupra capului în acelaşi timp în care şi şoferul coborî.

Mă obişnuisem deja cu gândul că nu o să îl mai văd pentru o săptămână sau mai mult, atât mi-a spus Alice că dispare de obicei, aşa că apariţia lui m-a cam lăsat fără suflare. Însă, având în vedere că mi-a sărit inima din piept şi m-am udat din cauza lui - nu în sensul bun -, m-am enervat instantaneu şi l-am lovit cu umbrela în umăr, gata să mi-o ia iar vântul pe sus.

- Dacă tot vrei să mă omori, măcar alege ceva mai puţin dureros! Nu trebuie să mă faci pilaf cu monstruozitatea asta! m-am răţoit eu la el, făcând semn spre maşina ce efectiv blochează toată vizibilitatea din faţa mea.