ORFANII Vol. 1 Blestemul Renașterii

16. Pânză De Păianjen

— Domnişoară Welron!

A fost nevoie ca profesorul să îmi repete numele de două ori, cu un ton ridicat, ca eu să revin cu picioarele pe pământ. Am tresărit şi am privit imediat în jurul meu, să-l văd nu numai pe domnul Masson încruntându-se la mine, ci întreaga clasă care se întorsese să mă privească. Nu a fost o idee bună să mă aşez în ultima bancă, din câte se pare. Să nu fi atent la ora lui Masson e blasfemie, mai ales dacă eşti fată.

Am înghiţit în sec şi am încercat să îmi adun calmul, am analizat repede tabla să îmi dau seama despre ce se discută, dar am văzut doar titlul cărţii pe care o studiem acum „Să ucizi o pasăre cântătoare". Mi-am făcut tema, am citit cartea, dar dacă aş şti ce m-a întrebat profesorul ar fi şi mai perfect. Jenată, a fost nevoie să mă înjosesc şi mai mult.

— Îmi cer scuze, domnule Masson, mi-am pierdut atenţia pentru câteva momente.

El îşi îngustă ochii la mine, dar expresia i se relaxă. Sunt o elevă silitoare la clasa lui, probabil de asta nu continuă cu critica.

— Atunci, dă-mi voie să repet: Cine poate să îmi spună o părere personală referitoare la Atticus? Făcu o plecăciune caraghioasă, de parcă îmi e la dispoziţie pentru orice vreau să repete, acţiune ce a atras câteva chicote de la fetele ce îl iubesc în secret.

Atticus! Da, am citit cartea săptămâna trecută, iar personajul nu mi-a rămas deloc indiferent. Fir-ar să fie, aş fi putut să fac chiar o impresie bună dacă mă concentram mai mult, dar mi-e aproape imposibil să îmi adun gândurile din cauza lui Dwayne şi ce mi-a făcut mai devreme. Nici nu ştiu cum am ajuns în clasa asta fără să mă rătăcesc.

Am înghiţit din nou şi m-am forţat să îmi fixez neuronii ameţiţi pe carte. Atticus, avocatul apărării unui om de culoare, acuzat pe nedrept de violarea unei femei albe. Bun, pot s-o fac.

— Din punctul meu de vedere, este unul dintre cele mai puternice personaje din literatura engleză. Mi-a plăcut candoarea lui, simplitatea, dar cel mai mult demnitatea. Curajul de a face ce este corect, chiar dacă şi-a urcat tot oraşul în cap. În afară de latura lui evidentă, cea îndelung detaliată ca avocat corect, mi-a plăcut şi latura lui de tată, atenţia asupra propriilor copii şi modestia, faptul că nu se crede suficient de bun, chiar dacă devine un erou.

Profesorul se rezemă de catedră şi îşi puse mâinile la piept, ascultând atent, semn că i-am atras atenţia, după ce probabil se aşteptase să mă scuz că nu am citit cartea. Nu are rost să menţionez că fiecare elev încă e întors spre mine.

— Bună opinie, dar vreau ceva şi mai personal, Dakota. Spune-mi ceva care să mă facă să cred că ai citit cartea şi ai înţeles-o, ştiu că majoritatea dintre voi v-aţi uitat doar la film şi să nu aveţi impresia că nu o să îmi dau seama.

De data asta îşi îngustă ochii la clasă, iar mie îmi folosi din nou prenumele, semn că m-a iertat pentru neatenţia de mai devreme. Când m-a privit din nou, am încercat să îmi adun ideile, dar ceva mi-a licărit în colţul minţii şi mi-am dat seama abia acum de ce mi-a plăcut aşa mult cartea asta.

— Tim e diferit. Am continuat eu. E un om normal, dar toţi îl fac să se simtă ca o molimă, o atrocitate, ceva ce nu ar trebui să existe şi e numai bun de învinuit pentru orice lucru rău. Ce mi-a plăcut la Atticus? Faptul că nu l-a acuzat fără dovezi, dar nici nu l-a tratat cu milă, pentru că e negru şi diferit. L-a ajutat ca pe orice alt om normal, şi cred că orice persoană „diferită" îşi doreşte un Atticus în viaţa ei.

Spunând asta, am înţeles-o chiar şi eu mai bine.

Eu sunt Atticus pentru Dwayne.

Întotdeauna am fost. După tragedia din familia lui, toţi au început să îl privească ca pe o fiinţă transformată, un om ce ar trebui tras deoparte în alt grup şi etichetat conform situaţiei. Nu mai face parte din turmă, şi întotdeauna în asemenea cazuri sunt două tipuri de oameni: cei care aruncă cu mizerie şi cei cărora le e milă de biata făptură chinuită. Dwayne a învăţat să îi ignore pe cei care îl privesc cu ochii îngustaţi, dar nu şi pe cei care încearcă să se apropie doar din compasiune. Vrea să fie tratat ca un om normal, aşa cum mi-am dorit şi eu după operaţie, însă atunci când nu mai eşti unul de-al lor, e aproape imposibil să te integrezi în normalitate.