Jamila ( volumul 1 )

4.

Auzi pași în spatele ei și zâmbi nevinovat, deși erau în aer liber îi simtea parfumul foarte puternic. Luna parca se inrosise asteptand cu sufletul la gura momentul in care cei doi isi vor vorbi din nou.

Damian pășea relaxat pe nisip și totuși era cu sufletul la gură, abia atunci când a zărit-o și-a eliberat aerul statut din plămâni.

Era acolo, oare îl aștepta?

Se așează la aceași distanță ca și o seară în urmă fără să se privească, ea era conștientă de prezența lui și totuși privea același lucru ca și el, marea.

- Să fie oare o coincidență? Îl întreabă.

- Nu știu, probabil că da, probabil că nu, îi răspunde și simți cum incepe din nou să se relaxeze tot mai mult și cum sufletul să se deschidă ca o floare după lumină.

Jamila tresări când auzi zgomotul unei brichete aprinse dar își menține privirea către mare.

- Fumezi? O întreabă în timp ce își eliberează fumul din plămâni.

- Nu, adevarul este mi-am dorit să încerc toată viața mea, îi spune râzând, dar nu știu..... probabil nu am avut curaj.

- Vrei o țigară?

- Ca să iau o țigară din pachetul tău ar însemna să te privesc și sincer, îmi place atât de mult faptul că deși nu ne cunoaștem tu ți-ai deschis sufletul față de mine și ai vorbit deschis, probabil dacă ne vedeam nu ai mai fi făcut asta, așa că aș vrea să menținem acest paravan.

-Ai dreptate, și atunci cum facem cu țigara?

-Mâine seară voi veni și eu cu un pachet și mă vei învăța să fumez, spune râzând.

- Bună idee, să înțeleg ca îmi dai întâlnire?

- Ce haios sună, nu? Eu voi fi aici oricum, îmi face atât de bine marea.

Îl auzi cum își stinge țigara în nisip și se juca cu bricheta.

- Ești din Constanța? vine imediat întrebarea lui.

- Acum da, îi răspunde tristă, un nou val de amintiri cu părinții ei o năpădesc iar ochii i se umplea de lacrimi.

- Plângi?

- Nu putem să ne abținem mereu, ne îmbolnăvim sufletele, îi spune printre suspine.

- Nu mai plânge, te rog, te pot ajuta? Ce ți s-a întâmplat?

- Allah este singurul care mă poate ajuta.

- Allah? O întreabă uimit.

- Da , sunt de religie musulmană și toată nefericirea mea este din cauza faptului că îmi doresc să fiu altfel , vreau să fiu liberă nu prizoniera unor obiceiuri și tradiții.

- Îmi pare rău, și familia ta?

- Familia mea ....de fapt, nu mai am nici o familie am fost renegată pentru că am refuzat o căsătorie aranjată.

- Nu este normal ce se întâmplă, răspunse Damian cu o ușoară nervozitate.

- La noi este, dacă acceptam să mă căsătoresc trebuia să plec în Maroc să renunț la visurile mele și să fac foarte mulți copii mai ales că cel cu care urma să mă căsătoresc era mai în vârstă decât mine cu 20 de ani.

- Aoleu, practic m-ai lăsat fără cuvinte, îți jur, am crezut că sunt singurul cu probleme de pe lumea asta și că viața tuturor celor din jurul meu era roz numai a mea este neagră.

- Străine, trebuie să avem curajul să lăsăm totul în urmă și să mergem mai departe, dar să ne întoarcem după ceva timp si să rezolvăm lucrurile cu mult calm și lejeritate.