Sicriul umed și rece din cavoul de pe deal îmi păstra oasele și carnea, ce putrezeau plângând. Am spart clepsidra timpului și aripile mele de înger se ridicară deasupra tuturor. Păseam încet pe iarba rece privind cum peste mine cade o noapte fără sfârșit, iar cu dimineața se aude un scâncet de copil, eu am căzut și altul s-a ridicat. Au trecut ani, ani grei și privindu-i îmi dau seama cât am îmbătrânit, îmi venise timpul sa plec.
Aud cum plânge natura, în fata ușii cavoului văd o floare alba și în interior un corp de plumb arătând ca o statuie a mea, a ceea ce am fost odată.
Am murit fericit...Cerurile se deschid și cu un ultim salut îmi iau rămas bun de la viață, lume, pământ.
CITEȘTI
Mântuiri
FantasyPovesti sau pur și simplu ce îmi trece prin cap! P.S Uneori pot avea legătură.
