Mântuiri

Tavan

Mă uit pe tavan ca într-o oglinda obscura în care nu pot vedea decât un chip schimbat. Nu mai sunt copilul din amintiri, din albumul bunicii care miroase și acum a jocuri auzind în fundal ropotul de râsete. Anii au rămas tot mai putini în amintirea mea. Încep sa uit tot mai multe secvențe din copilăria mea. Îmi pare rău? Poate da, poate nu. Mă bucur ca fac loc unei noi copilării, mai mature care îmi pregătește lansarea în viața. Acum joc copilul adult din viața mea.
O personalitate definitivată sau așa tind eu sa cred despre mine. Nu mă simt încă adult sa iau în mâini destinul și sa-l schimb după pofta inimii. Cred ca nu am sa fac niciodată asta, am sa mă las cuprinsa de aripile lui și astfel condusă prin încercări, suferințe, iubire și fericire. Pentru ca în viața acestea contează cel mai mult și dacă ai ratat una poți sa spui ca nu știi ce e viața, ca ai trecut prin ea ca un călător în timp și spațiu fără a gusta nici una, nici alta.
Tavan, locul unde îmi văd viața, unde închid ochii noaptea și îi deschid dimineața. El este nota mea din fiecare zi, unde șterg, rescriu și transcriu în creier toate informațiile bune.