Regrete

Plecarea

- Mamă te rog frumos să nu mai insiști, am să plec și gata. Am deja toate actele pregătite cu primul tren deseară plec.

Mă învârt dintr-o parte în alta a camerei adunându-mi cele necesare pe care le îngrămădesc într-o valiză mică. Acolo unde voi merge nu o să am nevoie se prea multe lucruri personale.

În momentul ăsta trebuie să mă înarmez cu multă răbdare, lucru ce îmi lipsește cu desăvârșire, ca să pot să o suport pe mama care mă roagă de două ore să nu plec. Probabil crede că dacă mă roagă așa de insistent am să renunț.

Eu îmi adun hainele și le aranjez frumos în valiză, mama le scoate și le aranjează în dulap.

- Mamă te rog dacă nu mă ajuți nu mă mai încurca. Nu reușesc să termin de împachetat în ritmul ăsta și am să pierd trenul din seara asta.

- De ce trebuie să pleci copila mea. Începe mama să plângă cu niște lacrimi de crocodil.

Acum văzând-o că plânge îmi pare rău de ea, dar totodată mi se părea extrem de ciudat.

mama mea care nu a plâns în fața mea niciodatã.

- Am să mă întorc cu siguranță când totul se va termina.
- Sper din toată inima ca măcar tu să te întorci. Nu cred că aș putea suporta mai o pierdere. Anul trecut când fratele tău a murit pe front am crezut că lumea mea s-a sfârșit. Atunci am simțit pentru prima dată în viață că nu mai am nici un sens pe lumea asta, că nu mai am efectiv pentru ce să trăiesc.
Mă uit la ea cum sa făcut mică în fotoliul imens din cameră mea. Își frământă mâinile și nici nu ridică privirea spre mine să mă privească. Își descărca sufletul în fața mea de parcă eu nici nu existam prin preajmă. Privea în pământ și lacrimi mari i se prelingeau pe obraji.

- Nu îți face griji pentru mine. Totul are să fie bine ai să vezi. Încerc eu să o liniștesc cât de cât.
- Ia încearcă să te pui tu în locul meu. Cum te-ai simți dacă unul dintre copii tăi a murit pe front iar celălalt vrea să îl urmeze. Războiul ăsta blestemat mi-a răpit un copil, nu vreau să îl răpească și pe al doilea.
Încet încet începe să îmi pară ău de ea, dar îmi alung rapid ideea din minte. După ce toată adolescența mea ea m-a terorizat nu cred că ași mai fii acum capabilă să am ceva sentimente pentru ea, înafară de milă.

Îmi iau valiză și ies cât pot de repede din cameră. Trec că un fulger prin toate camerele fără a vedea sau saluta pe nimeni. Singura persoană de la care mi-am luat rămas bun a fost tata. Cu el am avut aseară în bibliotecă o discuție cât se poate de degajată. Nici măcar nu a încercat să mă facă să îmi schimb ideea. În viziunea tatălui meu ceea ce voiam eu să fac era cât se poate de normal. Era de datoria mea de patriot să îmi apăr țara. Mă urc rapid în mașină.

- Mă duci te rog la gară Frank.
- Plecați în excursie domnișoară?
- Nu, Frank ,nu plec în excursie. Plec pe front.
- Și dumneavoastră? Ați văzut ce a pățit fratele dumneavoastră. Războiul nu e bun domnișoară, aduce numai moarte.

Nu mai pot să zic nimic, Frank are dreptate. Războiul nu poate aduce nimic bun, moarte, da cu siguranță. Eu sper din tot sufletul că pe mine să mă ocolească moartea și să reușesc să supraviețuiesc.

Într-un final ajungem la gară. Frank foarte politicos se oferă să îmi ducă valiză până în compartiment, lucru pe care eu îl refuz. Vreau să fiu singură cu gândurile mele.

Pe peron era plin de soldați care își luau rămas bun de la iubitele sau nevestele lor. Doar eu mă simt singură, pe mine nu m-a condus nici un iubit la gară. Doar eu nu am pe nimeni care să mă îmbrățișeze și să îmi spună o vorbă dulce.