Regrete

FĂRĂ EA

Abea aștept să ajung la unitate. Drumul parcă nu se mai termină, călătoresc deja de o noapte întreagă. Mai puțin și ajungi mă încurajeaz singur.

Într-un final ajung în gară. Prima surpriză pe ziua de azi o am când văd că nu mă așteaptă nimeni, deși am trimis o telegramă și am spus cu ce tren o să vin.

Mă plimb prin gară că un câine turbat și nu știu în ce parte să o iau. Nu este nici un taxi. De când s-a anunțat că războiul a luat sfârșit totul e complet pe dos.

Mă plimb prin gară fără un țel anume când deodată prin fața mea trece cu o viteză relativ mică un tren. Mă uit spre el și deodată o văd pe ea cum doarme cu capul sprijinit de geam.

Inima mea ratează o bătaie și mă îndrept în fugă spre acel geam. Bat în el în speranța că se va trezi și mă va vedea. Deschide încet ochii mă privește, îmi zâmbește apoi îi închide la loc. Încerc să fug după tren, dar el începe să își mărească viteză. Îl pierd din ochii. A plecat și mi-a luat cu el jumătate din sufletul meu.

Mă întorc înapoi în gară și în sfârșit găsesc un taxi care să mă ducă la unitate. De jumătate de oră stau în mașină și nu reușesc să scot nici un cuvânt. Mă uit pe geam și îmi imaginez că nu a fost ea cea pe care am văzut-o în tren. Îmi imaginez că acum mă duc la ea în cameră și ea este acolo așteptându-mă. Parcă încep să îmi revin la gândul că poate o găsesc în cameră ei.

-  Vă rog să mă lăsați la spital, nu mă mai duceți la unitate.

-  Cum doriți. Imediat ajungem.

Mă dau jos din taxi și după ce plătesc imediat fug la recepție să văd dacă mai este în cameră sau nu.

-  Unde e? Intreb cu răsuflarea întretăiată din cauză că am fugit că un nebun.

-  A plecat în dimineața asta.

-  A lăsat vre-o adresă? Aveti adresa ei de acasă? Trebuie să o aveți mă agit eu din ce în ce mai tare.

-  Îmi pare rău dar nu o avem.

Mă întorc și plec cu capul în pământ și dezamăgit complet. Ce din tren se pare că ea a fost. Nu mi să părut doar.

Mă duc pe jos cei doi kilometri până la unitate încercând să mă gândesc la o modalitate de a da de ea.

-  Dă jos imediat uniforma de pe tine. Nu mai e la modă și dacă te văd Ruși ai sfeclit-o, îmi zice un camarad de al meu de arme care acum era portar la ușa unități.

Imediat mă dezbrac de uniformă și mă îmbrac în haine civile. Intru pe ușa unităti.

-  Schultz ai apărut și tu. Ce vânt te aduce? Războiul sa terminat așa că poți pleca acasă.

-  Dar domnule Colonel eu nu am primit nici o înștiințare scrisă și de aceea m-am prezentat la unitate.

-  O ai acum, îmi îmânează un plic. De azi ești liber, trecut în rezervă și acum dispari mai repede să nu te ia ruși prizonier.

-  Să trăiți domn colonel.

-  Ah...Schultz, era să uit, mai ai o scrisoare.

Iau imediat scrisoarea cu gândul că poate e de la ea, dar când mă uit la scris sunt dezamăgit. Este de la Andi.

O deschid nerăbdător în drum spre poartă.

" Dragul meu camarad de arme, îmi pare nespus de rău că nu am apucat să ne vedem și să ne luăm rămas bun așa cum se cuvine. Am luat de la birou adresa ta de acasă și am să îți trimit o invitație la nuntă. Pe Clara am să o duc eu mâine dimineață cu mașina la gară. E foarte tristă că nu poate să te mai vadă.