Regrete

DIN NOU ACASĂ

Am ajuns acasă în dimineața următoare. Nimeni din familia mea nu știa că voi veni, nimeni nici măcar nu s-a așteptat ca eu să mă întorc așa de repede.

Sunt ruptă de oboseala deși am dormit tot drumul. Dimineața când m-am dat jos din tren m-a apucat din nou greața, am dat la rațe într-o veselie în cel mai apropiat boschet. E clar trebuie să mă duc neapărat la medic. Nu e normal să vomit atât.

Îmi trag încet picioarele după mine, abea dacă reușeam să îmi susțin valiză în mână. O stare de rău general m-a apucat din senin. Trebuie să ajung acasă și atunci vă fi totul bine. Merg implicit pe marginea drumului, hainele erau într-o dezordine totală de cum am tras de ele din lipsă de aer.

- Domnișoară Clara! V-ați întors?

Îmi ridic privirea și mă uit să văd cine îmi știe numele. Lângă mine se oprește o căruță. Nu reușesc să descifreze bine cine e, dar se pare că această persoană mă cunoaște.

- Haideți, uracati în căruță vă duc eu acasă.

Nu zic nimic doar fac ceea ce îmi zice țăranul. Mă urc în căruță și mă întind, simțeam nevoia de a sta întinsă, pentru a îmi calma spasmele de la stomac.

Într-un final ajungem acasă, starea mea s-a îmbunătățit, mă simt mult mai bine. Nu vreau ca tata și mama să vadă cât de rău mă simt.

- Mulțumesc frumos Hans. Îmi aduc aminte cine e acum că nu mai îmi este rău și îi pot vedea fața clar.

- Cu plăcere domnișoară. Ne mai vedem noi pe aici. O zi bună

Mă întorc spre curtea casei mele și merg cu pași hotărâți spre intrare. Trag o gură mare de aer și apăs pe cleanță. Înăuntru domnește liniștea. Nici un sunet nu se aude, nici o mișcare nu se vede.

Ciudat pentru că la noi acasă este tot timpul un continu dute vino. Casa noastră odată plină de servitori acum pare un mormânt.

- Haloo...E cineva acasă?

Nu primesc nici un răspuns. Îmi las valiza jos din mână în hol și mă îndrept spre biroul tatălui meu. Când deschid ușă nu zăresc e nimeni. La bucătărie trebuie să fie cineva. Încep să fug de data asta în speranța că voi găsi pe cineva în bucătărie.

Deschid ușa larg iar la masă zăresc patru soldați ruși. Sângele îmi îngheață în vene. De ce dracu erau cazați soldați ruși în casa mea.

Toate privirile lor sunt îndreptate spre mine. Nu înțeleg nimic din ceea ce spun, mă uit la ei că o proastă încercând să mă dumiresc ce vor de la mine. Toți erau tineri, nu cred că erau mai mari decât mine la vârstă. Unul singur dintre ei era puțin mai bătrân și părea a fi liderul grupului.

- Cine tu? Mi se adresează liderul grupului într-o germană spartă.

- Eu!!?? Clara și asta este casa mea.

- Tu nu mai avut casă.

- Cum adică eu nu mai am casă? Unde sunt părinți mei?

- Casa asta dat nouă tata tău. El plecat după ce murit mama tău și sora tău.

Simt că nu mai am pământ sub picioare. Mă cuprinde o moleșeală și simt că mă prăbușesc. Nu apuc să fac contact cu pământul că două brațe puternice mă prind și mă susțin. Îi aud vocea baritonală cum dă ordine în rusește, după care îl văd pe unul dintre soldați cum fuge afară și vine inapoi cu Lotte una dintre servitoarele noastre. Rusul al cărui nume habar nu îl am, mă așează pe un scaun și așteaptă să îmi facă servitoare ceva.