Regrete

SFÂRȘITUL RĂZBOIULUI

De două zile de când s-a anunțat la radio că războiul s-a terminat,e o isterie peste tot. Asistenta șefă ne-a anunțat aseară că toate asistentele voluntare pot pleca de mâine acasă.

Sunt bucuroasă pe de-o  parte doar că sa terminat tot acest măcel. Mă bucur că nu mai trebuie să sufere atâția oameni,  iar pe de altă parte sunt tristă. Olli a plecat în permisie. Mai are două zile de stat acasă, iar eu mâine vă trebui să plec.

Cum am să pot să îl anunț că plec mai devreme. Nu pot nici măcar să îi dau adresa de acasă de la mine.

Simt ca și cum toată povestea noastră de dragoste ar lua sfârșit o dată cu războiul. Deși sunt sigură că mă iubește, am o urmă de îndoială. Dacă dragostea lui nu e atât de puternică încât să reziste distanței.

Gândul îmi fuge și la ceea ce va urma. Nu am nici un plan, nici măcar nu m-am gândit ce voi face după război. Am luat viața așa cum a venit. Am trăit fiecare zi că și cum ar fi fost ultima, cu intensitate maximă.

Am deja un deja vu văzându-mă acum cum împachetez hainele, numai că de data asta nu mai e mama lângă mine să îmi despacheteze valiza. 

Lacrimi mici mi se preling pe obraji, nici eu nu știu de ce sunt atât de sentimentală. Plâng probabil de dorul lui. Nu l-am mai văzut de multe zile, nu am primit nici o scrisoare de la el, nu mai știu nimic de el.

Oare el se gândește la mine? Oare el se va mai întoarce acum că războiul să terminat? În definitiv ce să mai facă aici. Garnizoana  lui aviatică s-a desfințat aseară. Pentru ce să se mai întoarcă?

Mai îmi bag o bluză în valiză, mai îmi trag o dată nasul. În cealaltă parte de cameră Erika e la fel de deprimantă ca și mine. Ea cel puțin îl are pe Andi, nu e singură.

-  O să vă căsătoriți? Acum că războiul s-a terminat.
-  Cu siguranță,  Andi vrea o nuntă mare. Eu vreau una mică și să fie împreună cu botezul.
-  Ce!!?? Ești însărcinată?
-  Da, dar Andi încă nu știe. Am să îi spun când vom ajunge acasă.

Sunt așa de bucuroasă pentru ei doi. Cel puțin ei o să aibă o viață frumoasă unul lângă altul de acum înainte. Sunt bucuroasă că vor avea un copil, că vor reuși să își construiască un viitor  frumos împreună.

Dar trebuie să îmi recunosc măcar mie că sunt puțin geloasă. Îmi doresc ca Olli să fie și el lângă mine, așa cum Andi e alături de ea.

Tu ai fost tot timpul singură, ce îți veni acum că ai nevoie de cineva!! Mă critică tacit conștiința mea. Exact când am avut eu vreodată nevoie de cineva. Sunt destul de puternică să pot să mă descurc și singură.

Mai adun ce mai am prin cameră. Între noi două e o liniște mormântală,  nici una dintre noi nu mai deschide gura să mai zică ceva.

-  Cu ce mergi dimineață la gară?
-  Nu știu. Cred că o să chem un taxi.
-  Dacă vrei te ducem noi, Andi vine cu mașina.
-  Ar fi fantastic.

Tăcerea se așterne din nou peste noi, continuăm fiecare cu ceea ce am început să facem.

Dimineața nu întârzie să apară, cu toate bagajele pregătite și îmbrăcate amândouă de călătorie îl așteptăm pe Andi să ne ducă la gară. Timpul trece parcă atât de lent, deodată se aud bătăi în ușă. Inima mea tresaltă și ratează două bătăi.

A sosit momentul să mă despart de locul care în ultimile șase luni mi-a fost casă, să mă despart fără să pot să îmi iau rămas bun de la iubirea vieți mele. Iar nu în ultimul rând să mă despart de noi mei prieteni.

-  A venit Andi, sare de pe scaun că arsă Erika si merge să deschidă ușa.

În cadrul ei apare Andi cu un zâmbet larg pe buze. Este foarte bucuros și o ridică pe sus sărutând-o cu foc pe iubita lui.

-  Ai vreo veste de la Olli?
-  Nu. Haideți sunteți gata? Trenul nu așteaptă după voi.

Ne luăm fiecare valiza  și ne îndreptăm spre ieșire. Andi a rămas în urmă să închidă ușa și să predea cheia. Noi două eram deja în mașină așteptându-l.

-  Ai să vi la nuntă nu? Mă întreabă Erika în timp ce se întoarce spre bancheta  din spate.

-  Da cred că am să vin. Uite aici este adresa mea, îmi trimiți invitație. Scot repede un creion din poșetă și îi notez adresa pe un șervețel. Andi intră repede în mașină și pornim spre gară.

Mă simt ca în prima zi când am ajuns aici. Gândul îmi zboară la el, iar frica  de prăpastia din dreapta mea încă nu a dispărut.

Mă uit pe geamul mașini și îmi doresc ca de undeva să apară el și să ne oprească. Văd copaci de pe margine cum trec cu repeziciune pe lângă noi și mă apucă o amețeală.

-  Clara!!?? Ce dracu e cu tine?

Mă uit de jur împrejur și constat că sunt întinsă pe jos și deasupra mea e Erika, ea aruncă pe mine cu apă și zbiară ca o descreierată.

-  De ce sunt aici!!!cum am ajuns aici?

-  Ai leșinat în mașină, ce e cu tine?

-  Nu am nimic, încerc eu să mă ridic dar amețeala  mă cuprinde din nou. Poate că sunt emoțiile. Mă sprijin în cot și mă uit la ei.

Pe fața lor se citea disperarea. Erika e de-a dreptul panicată.

-  Sunt bine, mă ridic de pe asfalt cu ajutorul lui Andi. Hai să mergem altfel pierdem trenul.

Nu mai zice nimeni nimic, ne urcăm tăcuți în mașină și ne îndreptăm spre gară.

O mulțime de întrebări îmi trec prin cap. De ce am leșinat? Eu nu am leșinat niciodată în viața mea. Hmm ciudat. Amețeala care o simt nu e cu siguranță un semn bun. Am să merg la medic când o să ajung acasă.

În gară e o aglomerație mare, toată lumea vrea să plece acasă. Toți abea așteaptă să își vadă familiile, alți au poate copii acasă. Pe mine cine mă așteaptă,  o mamă care doar la ea se gândește și un tată mai mult absent.

Parcă nici nu mai îmi vine să plec acasă. Dar am să mă duc, nu am unde în alt loc să plec. Îmi propun să nu rămân mult pe acasă, am să plec de acasă cât de curând.

Cu aceste gânduri mă dau jos din mașină și după ce îmi iau rămas bun de la cei doi mă îndrept spre trenul care urmează să mă ducă acasă.

Trenul e plin de soldați și asistente. Abea îmi găsesc un loc, nu mai contează că nu e cel scris de pe bilet. Ca să ajung la locul meu ar fi trebuit să străbat jumătate de tren lucru ce era imposibil.

Mă așez cuminte și îmi deschid cartea pentru a citi. Somnul mă fură și adorm cu capul pe geam.

Deschid ochii brusc atunci când cineva îmi bate în geam. Mă uit și îl văd pe Olli.  Hmm mintea mea îmi joacă feste, îmi este așa de dor de el încât îl văd peste tot. Cum să fie el și să bată în geam când trenul merge.

Nee  nu e el. Îmi sprijin capul din nou de geam și îmi continui somnul.