Letters to Zayn

epilog.

          După ce se semnă pe scrisoare, ieşi din cameră, uşor, pentru a nu face zgomot. Avea de gând să distrugă această durere aşa cum şi pe ea o distrusese durerea. Era o ironie, dar întreaga ei viaţă a fost o ironie clişeică. 

          Parcuse drumul până la ieşirea din casă, neobservând-o nimeni. Era asemenea unei fantome. Nu a fost auzită, sau văzută, a trecut pur şi simplu prin faţa lor, în camera de zi, neobservată. Dar nici ea nu ar fi dat atenţie. Nu i-ar fi păsat dacă cineva o întreba unde se duce, decât dacă acel cineva era Zayn, dar ştia deja că asta e imposibil. Zayn nu a văzut-o niciodată, nici măcar nu ştie de existenţa ei. Şi nu mai are nici timp să afle. Ea va dispărea. 

          Ieşi din casa lui Zayn, lăsându-şi mama acolo plângând. De ce plângea? Nici măcar nu ştia că pleacă, dar probabil nici nu i-ar fi păsat. Poate plângea pentru că s-a certat cu cineva. Mama ei era o adeptă a lacrimilor. Plângea din orice, pe când, Chloe nu mai vărsase nici o lacrimă în ultimele luni. Ochii ei erau uscaţi, chiar dacă voia să plângă, nu putea. Ea pur şi simplu stătea şi se lăsa înghiţită de durere. Nu o putea elimina în niciun fel. Lamele i se păreau clişeice, lacrimile nu voiau să curgă, nu se putea destăinui cuiva, pentru că nimeni nu o asculta. A îndurat o viaţă întreagă, şi toate astea pentru nimic. Nimic bun nu primise de la viaţă. Nu primise iubire, sau prieteni. Primise doar lovituri şi durere. 

          Atât. Lovituri şi durere. 

          Se imagina des ca alte fete. Să meargă la mall, să râdă, să bea cafea şi să fie invitată la petrecerile popularilor din şcoala ei, dar asta nu se întâmplase niciodată. Ea nu mergea la mall, mergea la cimitir, unde se simţea ascultată. Nu râdea, niciodată nu-i puteai citi expresia. Faţa ei era non-expresivă. Nu bea cafea, era dependentă, de aceea nu dormea nopţi întregi, dar asta nu o deranja, dacă adormea, ar fi avut coşmaruri, şi îi era prea teamă că demonii o vor distruge mai mult decât era deja. 

          Dar demonii ei erau blânzi. Ei voiau să o asculte, dar ea îi respingea. Era ciudat, fără să vrea, ea respingea ajutorul. Dar nu putea avea încredere într-un demon din visul ei. Oricând o puteau trage într-o gaură neagră de unde nu ar mai fi putut ieşi niciodată. 

          Fugi pe stradă, auzind râsetele adolescenţilor fericiţi pe lângă care trecea repede. Îi ura pentru că ei erau fericiţi şi ea nu, dar nici măcar ea nu ştia cum putea fi fericită. Poate doar dacă ar fi fost lângă Zayn câteva secunde, iar el ar fi observat-o. Da, aşa putea fi fericită. 

          Nu ştia exact unde se îndrepta, dar trebuia cumva să pună capăt. Era disperată după libertate. Nu mai putea suporta, iar dacă mai aştepta o singură zi, avea să moară de nervi şi durere. Din nou, durere. 

          Câţiva paşi se auziră în spatele ei, însă ea nu se opri. Credea că sunt demonii din capul ei sub formă umană, aşa că doar alergă. Alergă, şi alergă, până ajunse într-un loc perfect. Ajunse în portul marinarilor. Un loc în care bătrânii plictisiţi veneau să pescuiască, sau diverşi localnici se plimbau cu barca. Surâse, apropiindu-se de marginea podului din lemn sub care se afla o mare nesfârşită, adâncă, credea ea.

          Se aplecă uşor, privindu-şi reflexia. Arăta frumos, sub toată acea oboseală, şi dincolo de cearcănele adânci, era frumoasă. Foarte frumoasă, dar ea nu a văzut niciodată asta. Nu a fost cineva care să-i spună că e frumoasă, de aceea nu a văzut asta, şi din păcate, nici nu o va vedea. 

          În doar câteva secunde, corpul îi alunecă în apa rece. Însă era ciudat. Nu simţea nimic. Nu simţea că se sufocă, nu simţea că îi este frig. Nu şimţea durere, absolut nimic. 

          Fata neînţeleasă, fusese de fapt, o fantomă. Ea murise acum trei luni, însă doar mama ei ştia. De aceea plângea mai devreme. Îşi aducea aminte cum fiica ei îşi dăduse ultima suflare pe patul de moarte, alături de iubitul ei, Zayn. 

          O maşină le tăiase calea, iar Zayn, ei bine, nu a apucat decât să-i spună pentru ultima dată cât de mult o iubeşte, înainte ca maşina lor să se rostogolească afară de pe şosea. 

          Zayn nu fusese un cântăreţ, nu exista o soţie pe nume "Perrie", toate astea erau născocite de conştiinţa încă vie a lui Chloe. Ea murise deja. Nu trimisese scrisorile, nici măcar nu le scrisese cu adevărat, doar că nu îl găsea pe Zayn, şi mintea ei îi trimitea scrisori. Îşi scria durerea, pentru că nu-l avea lângă ea. 

          Zayn nu murise, asta şi-ar fi dorit inima ei. Să plece amândoi din această lume, nu să fie despărţiţi. Se iubeau mult, dar destinul a decis să îl salveze pe Zayn, şi să-l mai lase o vreme pe pământ, fără iubirea lui. 

          

_____

şi aceasta, dragilor, a fost prima carte din seria ''london sadness''. iubesc această serie, pentru că va fi doar cu, cărţi triste. ah, plăcerea mea. 

normal, nu o să spun decât la sfârşitul cărţilor că fac parte din această serie, pentru a vă ţine în suspans pe parcursul poveştilor, şi să nu ştiţi din prima că o anumită carte se termină trist. hah. 

okay, vă rog, măcar aici, la epilog, lăsaţi câteva comentarii, vă rog. chiar vreau să ştiu ce părere aveţi despre această carte. 

vă iubesc, şi ne vedem la celelalte cărţi. 

 

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

carte terminată - 06. 07. 2014

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~