Portative.

Sonata numarul 2

2. 

Roberta se ridica de langa geamul cu atatea sperante pentru singuratatea in compania lunii care veghea pentru ea. Era 12 fara 3 minute. Inca un minut si Margarette, dupa vechiul ei obicei, avea sa dea buzna in camera Robertei cerandu-i prezenta la o alta plimbare.

Se apropie de oglinda mare cu trandafiri aurii sculptati in rama si mangaie bland chipul palid si candid al reflectiei. Se schimbase mult, dar ramase aceeasi. O copila visatoare de 16 ani, care umbla ca o moarta, alaturi de prietena sa de 14 ani, mai vie ca oricand, prin caricatura aceea de oras. Ultimele intamplari au fortato sa se refugieze in mica sa carapace, dar nu de tot si nu pentru totdeauna. Si poate ca ii mltumea Ritei pentru acel serviciu: ea nu ar fi hotarat niciodata sa scape de singuratate, nu de una singura. Era mult mai placut sa sufere in tacere, si poate, intr-o oarecare masura, mai placut egoului sau, caci sa suferi ca o mucenica, in loc sa suferi din prostie este oarecum mai nobil. Apleca usor capul, cu mana pe rama aurita si se gandi putin la trecut, la amintiri. Cu siguranta, nu putea uita ce s-a intamplat, dar putea trece peste. Numai ca nu voia. Trecutul e dureos, dar atunci cand esti singur, incepi sa rascolesti prin vechile rani, incepi sa chemi inapoi tot ce te doare si nu lasi sa plece. Tii la piept cu grija ceva ce te raneste. Ca tandafirii, desi te ranesc, ii tii la suflet. Dar si trandafirii se ofilesc, insa amintirile reluate par mai vii ca ultima oara, parca renasc din cenusa lacrimilor varsate din egoism. O durea, dar ii facea placere sa revina pentru a mia oara la acea amintire pe care o tinea strans in lanturi, care, desi pentru prezent era doar o cruce abia diluata in timp, in sufletul ei era o prezenta aproape la fel de vie ca sinele.

*

- Nu-i asa ca astazi trandafirii sunt parca mai frumosi? Au un parfum incantator, ca acum cativa ani cand eram mici si ne jucam pe bancuta, spuse Margarette luand un boboc imaculat de trandafir intre degete, acum suntem mai mari…

- Da, murmura Roberta ingandurata, precum cativa ani in urma.

- As fi vrut ca trandafirii sa vorbeasca pentru a-mi putea spune povesti de dragoste… Oare cati tineri si-au jurat dragostea sub lumina lunii, in intimitatea acestor flori?

Roberta lasa capul in jos stergandu-si repede o lacrima, fara ca Margarette sa observe. Isi dorea uneori sa-si faca prietena sa taca, dar nu-i putea spune nimic, ar fi insemnat sa admita ca o durea, dupa ce ii spuse prietenei sale ca era in regula. O mintise. Stia ca Rita nu o credea. Era o greseala sa se izoleze de propria prietena si sa respinga colacul de salvare aruncat de atatea ori de Margarette, dar ceva o impiedica sa accepte esecul si sa mearga mai departe, ceva o tinea prinsa de trecut. Se multumea cu ideea ca toate sunt in mainile timpului, toate vor trece la vremea lor.

Caci, precum toate incep cu: “Odata ca niciodata…” toate se sfarsesc cu “ Au trait fericiti pana la adanci batraneti.” ; si era sigura ca urma sa aiba un astfel de sfarsit…

~Si minciuna poate fi geniala~