Portative.

Sonata numarul 7

7.

Margarette isi stranse buzele si o privi in continuare pe Roberta. Ochii ii erau inchisi si barbia ii tremura. Isi puse mainile pe clape, insa dupa cateva clipe le ridica brusc cu gratie si-si atinti privirea inspre trandafirii albi.

Era o dimineata racoroasa si roua inca stralucea pe petalele imaculate ale trandafirilor. Margarette sa apropie de o floare luand-o in maini. 

- S-a ofilit, spuse ea in timp ce trandafirul isi scutura puritatea in palmele sale. 

Copila dadu drumul petalelor in vant, apoi zambi pueril cu un efort titanic, pentru a reda naturaletea, si-si trecu mainile prin parul blond. 

Roberta ramase tacuta, in timp ce simtea cum incepea sa tremure. Pianul nu scoase niciuna dintre simfoniile acompaniate de vant. Linistea era chinuitoare. I se intampla pentru prima data.

Isi puse din nou mainile pe clape si isi privi prietena emotionata. Insa incercarea era zadarnica.

- Nu pot, sopti ea radicand mainile de pe clape, nu mai pot canta. Nu mai pot vindeca cu muzica mea nici macar pe mine. 

Se ridica si porni incet spre ciresul fara de cirese si isi sprijini capul de scoarta acestuia. Plangea. Nici macar Margarette nu-si putu imagina ca vestea ca Arthur pleca o va intrista intr-atat pe Roberta. Lovi furios cu pumnul sau alb intr-un pom invecinat, dar nu indrazni sa se apropie, doar varsa margaritare peste petalele ofilite. Nu-si premise nici sa plece si nici sa spuna ceva. Simtea doar o vina adanca pentru ca ea fusese cea care ii aduse vestile. Se gandea ca poate ar fi putut zabovi si, chiar daca Roberta ar fi aflat totul, oricum, fericirea ei ar fi durat cu cateva zile mai mult.

Roberta nu stia daca avea sa poata sa isi vindece o rana care sangera mai tare decat prima data. Nu stia daca avea sa se resemneze sau sa continuie sa spere. Nu stia daca iubea sau ura. Stia doar durerea profunda ce-i coplesea din nou pieptul, durere care ii dadea de stire ca era inca vie. 

Timpul trecea atat de incet, iar fiecare secunda parea metalica. Totul parea mai mult vag, relativ, si viitorul atat de inspaimantator. Recunoscu pentru a doua oara ca ii era frica de singuratate. Nu intelegea ce facea in acea lume mai mult sau mai putin reala. Ea simtea ca era doar o reprezentare a originalului, iar sufletul nu era in stare sa o arate pe adevarata Roberta. Era o reprezentare, caricatura care-si pierdea valoarea odata cu fericirea si murea in fiecare clipa. Mortalitatea vie era un adevar, iar iluziile - inchisoarea acelei lumi a durerii.

Margarette isi dorea sa fi indurat ea insasi toata durerea in locul prietenei sale. Ar fi indurat totul cu mandrie si placere, totul de dragul fericirii Robertei. Se simti furioasa si deznadajduita. Nu mai stia cum o putea ajuta pe Roberta, simtea doar durerea ce devenea tot mai mare.

~Orice ai face, durerea e parte din destinul fiecaruia.~