Portative.

Sonata numarul 9

9.

Ramase in loc o clipa temandu-se sa intre pe poarta neagra. Intra, inca ezitand, si se indrepta spre gradina cu trandafiri albi, fara sa vada nimic in jur. Roberta statea pe un scaunel langa pianul batran si impletea pe andrelele de os fir de la lana sau de luna, impletea taceri. Se apropie de ea si, cand se vazu in fata ei, zambi asteptand ca ea sa ridice capul. Roberta ridica incet privirea si simti cum incepeau sa-i tremure genunchii, asa ca nu avu puterea sa se ridice.

- Eu plec astazi, spuse Arthur incet.

- Atunci... Adio?

- Speram sa spui „la revedere”.

- Arthur, nu stiu ce ti-as putea spune. Imi doresc sa-mi amintesc cu drag acest moment si mi-e teama ca as putea aparea jalnic in amintirea ta.

- Credeam ca ma vei imbratisa ca ultima data.

Roberta lasa impletitura pe iarba si se ridica stangaci privindu-i irisii cenusii. Insa Arthur nu avu rabdare si o imbratisa tinand-o strans la pieptul sau.

- La revedere, surioara mea, sopti el la urechea Robertei.

Roberta il stranse si ea incercand sa-si abtina plansul, desi incercarile sale erau zadarnice. Izbucni in plans si sopti printre lacrimi:

- O sa-mi fie dor de fratele meu mai mare. 

Se desprinse brusc de el si se aseza din nou pe scaunel stergandu-si lacrimile.

- Cred ca ar trebui sa pleci, Arthur.

Arthur sa intoarse si porni pe cararuia pe care venise, fara sa ii mai spuna ceva.

*

- A fost sa-si ia „la revedere”? intreba Margarette luand mainile Robertei in ale sale.

- A fost.

- Ce ti-a spus? 

- La revedere, surioara. Dar nu doare asa tare, pe cuvant. Sunt fericita ca si-a adus aminte de mine.

- Minti.

- Mint. Dar in felul acesta pot sa-mi insusesc o masca, iar durerea va ramane paralizata.

- Nu este nevoie sa-ti insusesti o masca. Doar lasa-ma pe mine sa port toata durerea pentru tine. Da-mi-o mie pe toata. 

Roberta zambi si-si imbratisa prietena.

- Astazi tata mi-a spus ca ma casatoresc. Nici macar nu stiu cine este. Dar este mai bine pentru mine. Il voi uita mai repede si cel care-mi va fi sot ma va ajuta.

- Dar esti pregatita sa devii sotie?

- Nu. Insa acum, ori peste 5 ani, ce conteaza?

- Si cand il vei cunoaste?

- In ziua nuntii. Nu stiu la ce sa ma gandesc. Tata mi-a spus ca este un tanar deosebit... Margarette, promite-mi ca imi vei fi alaturi si dupa ce ma casatoresc.

- Promit!

Roberta se aseza la pian, in timp ce Margarette se rezema de unul dintre ciresii fara de cirese.

- Cred ca vietile noastre sunt portative. Eu si el suntem note muzicale pe portative diferite. Odata scrise separat, nu vom putea niciodata sa interpretam impreuna fericirea. E crud cum dragostea scrie destinul pe portativele mele.

Apasa o clapa ingalbenita, dupa care urma o cascada melodica in care fiecare nota isi canta balada durerii sale si se lasa imbratisata de vant, pentru ca apoi sa fie uitata pe veci undeva pe policioara cu secunde neinsemnate ale timpului.

~Dincolo de rasarit este apusul si dincolo de cantec este sfarsitul lui.~