Portative.

Sonata numarul 8

8.

Margarette se apropie nervoasa de fratele sau si il privi emotionata. Era ziua plecarii lui.

- Cand te vei intoarce? intreba ea privindu-l cu lacrimi in ochi.

- Nu stiu, peste o luna, sau poate doua.

- Dar ai terminat studiile acolo, de ce este nevoie sa te intorci?

- Voi munci acolo pentru o perioada.

- Dar poti munci si aici! exclama ea si se arunca in bratele lui.

- Nu pot, nu ai cum sa intelegi nici daca ti-as explica.

- Este de vina o femeie? Spune-mi, iubesti pe cineva acolo? Am vazut multe portrete de domnisoare in portofoliul tau, este vreuna dintre ele?

- Nu. Nu este glasul unei Afrodite care ma cheama in acele locuri.

- Atunci ce? Spune-mi, Arthur!

- Am sa ma intorc…

- Mai bine nu te intorci! spuse Margarette ridicand capul de pe umarul lui.

- Rita, nu plange, spuse el cu blandete, stii doar ca mi se sfasie inima sa te vad plangand si mai ales din cauza unui netrebnic ca mine. Nu merit lacrimile tale.

- Ce bine ca iti dai seama si nu este nevoie sa ti-o spun eu! Din nou incerci sa schimbi cursul discutiei, vulpoi ce esti!

- Nu schimb mersul discutiei, iti spun doar ce am de spus, ca apoi sa nu ma caiesc ca nu ti-am spus totul si sa fie nevoie sa-ti scriu. Si tu stii ca nu prea imi place sa scriu scrisori.

- Arthur?

El ii fixa ochii albastri si astepta sa continue.

- …sa nu-ti iei la revedere de la Bety. Te implor, nu-i pricinui alta durere! Roberta abia poate suporta gandul ca pleci, daca te vede, nu va putea trai linistita. 

Il privea asteptand un raspuns care avea sa o multumeasca, desi stia ca el putea sa refuse. El tacu o vreme, dupa care spuse grav, aproape in soapta:

- Nu-ti pot promite.

- Te rog, Arthur! Copila cazu in genunchi si continua sa planga in palmele acoperite cu manusi din dantela. Te rog… Te rog… soptea ea intr-una, printre micile pauze in care-si lua aer. Sunt jalnica, stiu, dar ma voi umili chiar si in fata ta de dragul ei. Arthur, o iubesc ca pe o sora. Deja este de ajuns cat a suferit, te rog!

- Nu pot, ti-am spus. Trebuie s-o vad! Ridica-te si sterge-ti ochii! Gandeste-te ca o va durea si mai mult ca nu voi veni sa-mi iau ramas bun de la ea. Nu cred ca alternativa de a pleca fara sa o vad este una logica. Crezi, oare, ca stii ce-i mai bine pentru ea?

Margarette se ridica, infuriata.

- Cum poti fii atat de egoist?! Tie nu-ti pasa decat de tine si de interesele tale. Iti face placere sa o vezi suferind, este pentru orgoliul tau. Iti place sa fii admirat si iubit de fetele prostute cum este Roberta! Oare ce Dumnezeu a vazut la tine?

- Taci! exclama Arthur lovind-o peste obraz. Nu stii nimic despre mine si sentimentele mele, nu ai cum sa ma intelegi! Ramase o clipa sa-si priveasca sora si sa se calmeze. Niciodata nu ridicase mana la o fata, mai ales la sora lui. Era intotdeauna calm si nu se enerva niciodata. Ii era rusine, dar ezita sa-si ceara scuze. Se scuza cu faptul ca trebuia cumva sa o linisteasca.

Margarette isi pipai obrazul in timp ce isi privea fratele dezamagita, apoi se intoarse si o lua la fuga prin gradina cu tei infloriti. Arthur avea dreptate, ea nu il mai intelegea.

Alerga repede si se impiedica de o radacina crescuta din pamant a unui tei. Cazu pe iarba deasa si continua sa planga in hohote. O durea faptul ca Arthur se comportase in acel fel cu ea si ca avea sa-i raneasca din nou prietena. Inchise ochii si uita undeva in pustiu toata voiciunea si optimismul sau. Simtea cum pieptului nu-i mai ajungea aerul si cum o dureau plamanii si sufletul. Nu stia ce era de facut si neputinta aceea de a-si salva prietena din ghearele durerii o infuria si o durea.

Arthur se intoarse si el. Isi saruta mama, stranse mana tatalui sau, apoi incaleca pe cal si porni la galop. Isi dorea sa plece unde vedea cu ochii fara sa se gandeasca unde pleca, insa nu putea. Il astepta trenul spre Paris. Mana calul spre casa Robertei si incerca sa schiteze in minte cateva cuvinte ce avea sa i le spuna. Ar fi preferat sa o priveasca, doar. Nu voia sa o vada suferind si nu stia ce ii putea spune ca sa nu o doara. Cuvintele lui ar fi trebuit sa intareasca sufletul ei delicat, insa literele se aranjau in fraze incoerente si nimic din ce adunase pana atunci nu era de ajuns ca sa adoarma durerea din pieptul acelei copile.

- O privire, doar, o privire imi va fi de ajuns sa inteleg... isi spuse si se grabi la poarta casei Robertei.

~Este imposibil sa evitam durerea. Ea este peste tot si pentru toti, atat timp cat traim pe pamant.~