Portative.

Sonata numarul 5

5.

Roberta isi lasa sufletul sa curga in notele ce ieseau de sub degetele sale. Incerca sa se convinga singura prin intermediul muzicii, desi nu stia ce anume voia sa-si insuseasca. Privea spre un nou inceput si incerca sa se convinga ca nu ii era frica.

- Domnisoara! Domnisoara! V-am cautat peste tot! Se auzea vocea subtire a guvernantei care se paropia cu pasi repezi. 

- Ah! Ce bine ca sunteti aici! Au venit domnisoara Margarette impreauna cu fratele sau si doresc sa va vada. 

Roberta se ridica de la pianul care parea ca abia respira, ca in ultimele clipe de viata a unui batran. Inima ii batea tare si nu stia daca sa o ia la fuga sau sa stea pe loc. Nu stia cum se va comporta in prezenta lui Athur. Mainile ii tremurau…

Margarette ii zari prietena din departare si zambi entuziasmata.

- Ai gasit-o! Ai gasit-o! striga aceasta in timp ce fratele sau incerca sa o linisteasca.

Roberta simti cum ii venea mai greu sa respire. Marianna, guvernanta, vru sa-si incurajeze cumva eleva si prietena, insa cele doua se aflau deja prea aproape de cei care o solicitau, asa ca nu spuse nimic. Ambele facura cate o plecaciune, in timp ce Margarette isi pastra spiritul zbuciumat de fericire. 

- L-am rugat pe Arthur sa te picteze, in gradina cu trandafirii tai.

Roberta zambi rusinoasa si apleca privirea sperand ca va putea ascunde in vreun fel sfiiciunea.

Margarette, in schimb, nu se simti deloc jenata si isi trase prietena de mana spunandu-i fratelui sau sa se grabeasca.

- Arthur, picteaz-o la pian.

- Cum doreste mica mea sora. raspunse el, in timp ce-si aranja vopselele si pensulele.

*

Contura cu indrazneala primele linii ale fetei si ale gatului. Apoi schita ochii mari si obserba o umbra de tristete e chipul fetei. Apoi, cand termina schitele, muie cu grija si chiar dragoste pensula in acoarela cu cateva zeci de culori. Simti un fior si ii reda portretului o parte din realitate. Insa nu se simti multumit. Privi tanara care atunci nu mai era copila pe care o cunostea. Crescuse. Devenise o domnisoara frumoasa, paraca nu mai ramasese nimic din ce-si amintea in calatorii, in afara de sfiiciunea sa obisnuita. Cu toate acestea, el privea alta persoana. Zambi si-si aminti rasul ei cristalin cand alegau de-a lungul gradinii tinandu-se de maini si ascunzandu-se. Isi aminti mana ei micuta si parul scurt ce, in bataia vantului, parea ca radia fericire si naivitate. Incerca sa deseneje in chipul ei soarele, insa si acela palea in fata ei. Se simti profund emotionat si observa ca pensula inca ii tremura in maini, in rimp ce cateva picaturi de vopsea cazura pe iarba. Ii era mai greu sa-i contureze blandetea si feminitatea mult prea diferita. Pictase mii de potrete pentru tot felul de femei si fete, dar nici una nu avea acea unicitate atat de specifica chipului sau feciorelnic. Nuanta o umbra de mister fara sa stie de ce si continua sa o priveasca.

Roberta se simti tot mai rusinata pentru ca era privita atat de atent. Isi aminti cum, printre freamatul acelor albe petale, ei doi isi luau la revedere. Se intamplase a fi chiar in ziua in care implinea 13 ani. El era fermecator, iar ea… Pentru el ea nu era decat o sora. Isi aminti cum, in seara aceea, o saruta pe frunte cu un zambet melancolic. Roberta realiza ca pentru el ea era cea mai apropiata persoana, o prietena de nedejde, o sora extraordinara, nu si sensul vietii lui. Isi musca buzele rosii si simti cum din nou durerea isi facea loc in pieptul sau. Ar fi putut s-o lase libera, dar nu voia sa-l dezamageasca. Ar fi vrut ca el sa observe ca ea a crescut. Insa realiza ca si el crescuse si avea nevoie de o partenera de viata, o sotie.

Arthur lasa pensula la o parte, isi sterse manile de o bucata de material si se apropie de ea incat ea putu simti caldura respiratiei lui pe gatul sau.

-Mi-a fost dor de tine… Bety.

Isi trecu mainile in jurul taliei sale subtiri si o stranse la piptul sau cu grija, in timp ce ea plangea pe umarul lui. Plangea de fericire.

~Visele se implinesc daca nu renuntam la ele~