În fumul amar de gînduri
Mă scald, în ploaia de amintiri,
Dînd naștere unei noi nopți insomnice
Și în care las durerea să mă macine.
Gîndurile îmi șueră prin valurile sîngeroase,
Sărate de lacrimi reci si secetoase,
Fulgerul de agonie mă arde pînă la oase.
Sînt plin de mucegaiul disperării,
Plin de veninul amar al dezămăgirii
Și otravit de frica pînă-n măduva spinării,
Mă strigă melancolia și-i răspund chemării,
Căci acum e unica pe care o cuprind
Cu gîndul și inima, cu întreaga mea ființă ,
Căci cu ea scriu fiecare rînd
Cu care îmi împart închisoarea din neputința
De a evada de corbii negri a omenirii,
Care se înfruptă din sufletul meu fără de mustrări de conștiință
Și mă las dus în somnul nemuririi,
Căci chiar și cele mai negre bezne
Nu poate naște un mostru asemeni omului....
