Sub ceața densă de dezamăgiri
Îmi ascund fărîmele vechii iubiri,
Făcîndu-le să se dizolve în gînduri
Sub valurile sfîșietoare de regrete,
Topindu-le în amintiri strălucitoare și perfecte,
Pe care să le reculeg în miez de noapte
Cînd voi fi chinuit de cumplitul dor
Și străpuns de al nebuniei fior.
Sunt obsedat puternic de a ta ființă
De care să mă dezleg e de neputință,
Atingerea fină a ta este o injecție
De fluturi fîlfîitori si necruțători,
Care mă fac să resimt acea emoție
Pentru care mă străbat a repulsiei fiori.
Privirea ta senină și strălucitoare
Îmi provoacă o învălmășeala în suflet,
Renascînd fărîmele dragostei ucigătoare
Ce acolo în adîncuri în ură au fiert.
Tu ai fost cea ce m-a făcut să mucegăiesc,
Să-mi pierd gîndul și sufleul, să înebunesc,
Tu m-ai făcut să beau din a neputinței acid,
Să vreau la nesfîrșit să mă sinucid.
Tu m-ai făcut să respir singurătatea,
Să mă pierd în fiecare clipă de eternitate,
Plecarea ta, sufletul mi l-a măcelărit
Făcînd ca durerea să răsune în mine nemărginit.
Te urăsc pentru tot ce mi-ai îngăduit
Și te iubesc pentru tot ce mi-ai oferit,
Te urăsc pentru tot ce cu mine ai înfăptuit
Si te iubesc pentru că cîndva mă făceai fericit.
Acum simultan arzător te urăsc
Și lacom, nebunește te iubesc,
Vreau în sărutări să te nimicesc
Și dulcea moarte să ți-o dăruiesc.
